marți, 4 ianuarie 2011
De ce sunt creştin ortodox ?
Iată o întrebare supărătoare, provocatoare, şi uneori chiar insolentă dar mereu chinuitoare, la care fiecare creştin ortodox a fost constrâns de anumite împrejurări să răspundă măcar odată în viaţă, fie celorlalţi fie printr-un proces de conştiinţă lui însuşi, iar alteori răspunzând chiar preotului de la altar, când în chip retoric păstorul ’cerca credinţa micii turme a lui Hristos. Dar, spun eu, o întrebare indispensabilă ce trebuie să ne-o punem înaintea lui Dumnezeu de preferinţă în singurătatea fiinţei noastre, atunci când dincolo de agitaţia lumii acesteia care ne trage zi de zi cu o forţă centrifugă în vacarmul ei, stăm uneori singuri singurei, nimenea împrejurul nostru să ne înţeleagă plânsul înfundat al inimii, decât numai bunul Dumnezeu.
Credinţa fiecăruia, funcţie de tăria autenticităţii ei, a adus răspunsuri variate întrebării de ce suntem ori ne numim creştini ortodocşi.
Primul răspuns care ne vine în minte, aşa şcolăreşte, este să invocăm sfânta tradiţia şi succesiune apostolică din moşi strămoşi. Şi asta aşa ca să scăpăm repede şi ieftin fără prea mare bătaie de cap. Dar la Dumnezeu nu ţine aceste mici eschive. Suntem chiar candizi. Poate că ar şi zâmbi la răspunsul nostru „inocent”, dar un zâmbet cu subânţeles. Ori pe El îl interesează credinţa noastră nu a strămoşilor. Suntem noi urmaşi demni ai credinţei strămoşilor noştri sau ar trebui să roşim, aşa, măcar puţintel? Cred că nu ar trebui să ne deranjăm cu un aşa răspuns evaziv, în faţa lui Dumnezeu, vorba poetului „Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici/ Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult...ironici” (Mihai Eminescu Scrisoarea a III-a). Şi să-mi fie iertată îndrăzneala dar la fel de bine s-ar fi putut ca strămoşii noştri să se fi înşelat în privinţa adevăratei credinţe. Înainte de-a arunca cu piatra ia gândiţi-vă cum ar fi sunat „noi suntem aşa din moşi strămoşi şi nici eu n-am de gând să mă schimb” dacă ne-am fi născut hinduşi. Ei, cum ar fi sunat asta în urechile adevăratului Dumnezeu care a făcut cerul şi pământul, al tuturor celor văzute şi nevăzute? Da, ştiu, întâmplarea a făcut ca Dumnezeu să ne plaseze direct într-una din fericitele naţii ortodoxe, deci nici nu se pune problema. Dar cât de mult conştientizăm noi acest lucru când la credinţă trebuie să vi tu şi nu adus de mâna preotului ca la grădiniţă? Şi unde-i mândria de a fi român (deci indisolubil legat şi de ortodoxie) când visezi la câinii cu covrigi în coadă şi mălaiul uscat din ţările altora? Cred că fiecare am avut o astfel de slăbiciuni şi mărturisesc că şi subsemnatul.
Un alt răspuns posibil ar fi că simţim şi vedem într-un fel bogăţia şi frumuseţea Bisericii Ortodoxe care lucrează în viaţa noastră prin slujbe, prin sfintele taine (dacă reuşim să ne transportăm mistic fără a ne mai uita din când în când şi la ceas), cuvântul plin de must duhovnicesc al sfinţilor părinţi contemporani sau nu, care ne vorbesc prin viu grai ori prin cărţile scrise de mâna lor sub inspiraţia Duhului Sfânt.
De aici o altă întrebare care se leagă firesc de precedenta, suntem creştini doar cu numele ori ne trăim cât mai autentic ortodoxia? Grecii cunosc un termen vechi numit ortopraxis (ὀρθοπραξις), adică acentul nu mai cade pe credinţă ci pe trăirea credinţei, împlinirea faptelor care adeveresc credinţa, “(…) Tu ai credinţa şi eu am faptele. Arată-mi credinţa ta fără fapte, şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele” (Iacov 2,18).
Asta îmi aduce aminte de vorbele filozofilor Greciei antice, Platon, Socrate, Aristotel care s-au bucurat de privilegiul rezervat de către Biserica Ortodoxă de a fi zugrăviţi, nu cu aure de sfinţi, ci ca oameni simpli, imediat, pe peretele de la intrarea în unele biserici ortodoxe (nimic necanonic până aici). Aceştia susţineau unele adevăruri care se puteau rezuma simplu prin idea de bază că “justa cunoaştere duce la justa acţiune”. Aşadar totul se rezumă la trăire, la experiere şi comuniune, (fie ea şi mijlocită prin preoţi, slujbe şi rugăciuni), cu divinitatea.
De ce eşti creştin ortodox sau mai bine zis ai ales să fi creştin ortodox ?; iată o întrebare care ne-ar putea veni la examenul de trecere din împărăţia lumii acesteia în Împărăţia lui Dumnezeu, o întrebare înfricoşătoare pusă de dreptul examinator (bun a fost cât am trăit pe pămând, la judecată este numai drept !) ce ne-ar putea da serioase palpitaţii când ştim cu toţii că în ziua Judecăţii de Apoi, doar faptele noastre vorbesc.
Dar încă mai este timp de vieţuire în Hristos şi meditaţie.
Oare ne vede El cum ne frământăm în interior? Fără putinţă de tăgadă. Cel care a făcut ochiul să nu vadă dincolo de ce vede ochiul omenesc? Ne înţelege? Cu siguranţă, ca un tată care-şi înţelege fiul în pragul primelor probleme adolescentine ale credinţei lui. Atunci când nu se încăpăţânează să rămână un veşnic copil care întârzie să se maturizeze. Lucru şi mai grav. Dar dacă şarpele îndoeilii ne muşcă credinţa, nu vom cădea oare în dizgraţie în faţa ochilor Lui...?
Întrebări peste întrebări, măcinări interioare şi zbucium sufletesc.
Hristos a spus „Iată Eu stau şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine” (Apoc. 3,20).
Haideţi să-i deschidem cu toţii blândului păstor uşa inimii noastre prin smerenie, sinceritate şi umilinţă strigând din toţi rărunchii, nu bătându-ne în văzul lumii cu pumnul în piept ci suspinând, nici neîndrăznind să nu ridicăm ochii la cer, ci cu ochii înlăcrimaţi întru-un cuget să zicem într-un glas, necontenit: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul/ păcătoasa”.
