sâmbătă, 8 ianuarie 2011

Încercare de scriere

15:45 | Publicat de Sunt Ortodox | | Editați postarea

Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit. Praesent lectus tellus, aliquam ut aliquet nec, tempor eu orci. Praesent sit amet augue sit amet est condimentum convallis. Duis posuere nibh at mauris tristique cursus. Praesent at mi enim. Pellentesque ullamcorper rhoncus lectus eu convallis. Duis tortor purus, tempus ut porta et, semper sit amet nibh. Phasellus fermentum, orci nec condimentum molestie, quam purus mattis ipsum, nec tempor turpis enim porta diam. In tincidunt arcu quis tortor viverra hendrerit. Maecenas vestibulum tellus quis diam iaculis tristique. Proin dui lacus, fermentum in interdum nec, lacinia vitae purus. Sed rutrum tempus dolor at sagittis. Nam aliquam mattis tincidunt. Sed at eros luctus eros sagittis eleifend at in magna. Etiam tincidunt sollicitudin lectus, ut ultricies magna gravida ut.

Phasellus vitae neque diam. Praesent quis sem ac est tempus pharetra. Phasellus orci ante, sodales at luctus non, varius eget mauris. Donec ut lacus nunc. Donec sollicitudin ultrices erat, quis condimentum quam mattis et. Ut at fringilla massa. Ut id luctus neque. Ut molestie luctus erat, accumsan convallis quam accumsan sit amet. Nunc sit amet quam ac lorem sagittis ultricies at ac erat. Sed convallis euismod ante sed posuere. Suspendisse rhoncus placerat auctor. Quisque laoreet, odio eget ultricies condimentum, dui lorem ornare enim, porta dignissim risus arcu tincidunt diam. Vivamus tempus consectetur arcu. Donec sit amet lacinia nisi. Quisque ultricies leo in augue mollis ut sodales nulla iaculis. Aliquam sed lacus eu magna congue scelerisque eu eu ante. Integer nisi quam, facilisis a consectetur et, commodo nec ipsum. Nullam erat augue, ultricies auctor hendrerit eu, ullamcorper sit amet ligula.

Vestibulum nibh dolor, auctor at commodo non, convallis et lectus. Proin a mi arcu. Morbi lacus dui, dignissim id tincidunt non, feugiat et nibh. Aliquam vel nulla a nibh lacinia fermentum. Sed lacus lacus, dictum at dignissim eu, eleifend sed odio. Nunc euismod augue non dolor convallis facilisis. Nam gravida accumsan ullamcorper. Morbi nec orci a urna auctor ultricies. Etiam commodo tincidunt nibh in sagittis. Proin aliquet nulla et lacus condimentum faucibus. Donec luctus tortor et erat eleifend scelerisque. Etiam pellentesque nunc a libero ultricies facilisis. Aenean iaculis molestie vestibulum. Vestibulum elit leo, imperdiet non iaculis consequat, lacinia sed nibh. Mauris eleifend odio quis diam vestibulum venenatis. Ut interdum, diam non mollis porta, libero velit feugiat enim, non pretium augue augue sit amet nisl. Vestibulum lectus neque, dapibus et molestie vitae, feugiat vel nunc. Integer molestie sollicitudin convallis.

Proin sed massa eu enim mattis rhoncus. Proin in bibendum mauris. Nam sed odio at leo dapibus suscipit. Vestibulum consectetur neque eu nisl fermentum euismod. Duis vitae vehicula erat. In lacinia, neque at sollicitudin sollicitudin, turpis sapien ornare nisl, aliquam fermentum neque magna non mi. Nam cursus rhoncus porttitor. Maecenas pretium pellentesque ante at fringilla. Praesent elementum nisi at quam ultrices suscipit. Nullam et ipsum id ante convallis convallis ut bibendum sapien. Nulla blandit varius aliquet. Maecenas cursus tortor in dui rhoncus dignissim. Cum sociis natoque penatibus et magnis dis parturient montes, nascetur ridiculus mus.

Sed sit amet convallis neque. Donec dui est, lacinia porttitor euismod at, aliquet eu magna. Morbi imperdiet condimentum mattis. Nulla a nulla leo. Nam gravida enim id eros molestie a congue tellus fermentum. Nulla volutpat justo at metus laoreet et euismod mauris pharetra. Class aptent taciti sociosqu ad litora torquent per conubia nostra, per inceptos himenaeos. Mauris et est ante, et ultricies nibh. In venenatis, nisi eget mollis facilisis, lorem tellus facilisis eros, sit amet hendrerit odio urna vitae massa. Aenean vel neque dolor, nec vehicula lorem. Suspendisse mi eros, fermentum eu viverra ut, sodales in turpis. Nullam et dignissim tortor. Curabitur rutrum egestas egestas. Donec commodo magna at massa consequat blandit. Cras sagittis ipsum sit amet elit posuere consectetur. Suspendisse quam ligula, sodales vel tincidunt vel, rutrum sagittis velit.

Etichete: lore ipsum, test | 1 comentarii

vineri, 7 ianuarie 2011

Sunt ortodox (ne)practicant

10:01 | Publicat de Sunt Ortodox | | Editați postarea

Mai într-una din serile trecute avusem o discuţie amicală cu unul din prietenii cei mai apropiaţi pe messenger. Aşa o şuetă între amici, ca după o zi de lucru. Diferenţa fiind că eu nu am mai avut de mult o zi serioasă de lucru, dar prietenul meu era rupt de la office. Şi de la una la alta, ne trezim că vorbim şi despre religie. La care amicul meu îmi face o apreciere la un moment dat printr-o remarcă ce m-a surprins: „...şti şi eu sunt ortodox dar nu aşa ortodox practicant ca tine”. Am rămas puţin cu degetul suspendat deasupra tastaturii, zicându-mi în sinea mea „ca să vezi domnule ce chestie, carevasăzică până la urmă sunt ortodox practicant dar pesemne că nu ştiam eu, din moment ce mi-a spus-o altcineva”. Am ridicat surprins dintr-o sprânceană, (fizic nici nu-i greu că doar apeşi pe emoticon) însă am lăsat subiectul baltă neştiind cum să reacţionez verbal. Aşa că profit de această ocazie să lămurim odată problema, ce-i aia domnule să fi ortodox practicant ? Prietenul meu mă mai vizitase şi cu alte ocazii cu prilejul căruia văzuse icoane pe toţi pereţii (că mă şi întrebă la ce bun atâtea – ce-i prea mult nu-i sănătos (sic)).

Ca să vin cu temele făcute, am dat şi o raită pe google cu searchul ortodox practicant, unde am găsit:

·  prima înregistrare, dau peste mai vechiul Netlog, bunicul Facebook-ului de azi. Acolo un topic Creştin Ortodox Practicant te invită să-i afli taina direct de la useri. Dar când să intru mă opreşte un mesaj: Ne pare rău, grupul Creştin Orodox Practicant nu este public. Doar membrii Creştin Ortodox Practicant şi prietenii lor au acces. „Na că te-o bunghit” mi-am zis, adică un program de recunoaştere, brevetat de noua tehnologie modernă, un fel de sfant spirit al internetului te depistează de la primul contact digital cu tastatura şi îţi restricţionează sau îţi facilitează accesul în funcţiue de cât de practicant eşti. E foarte simplu: eşti întradevăr ortodox practicant, intri. Nu eşti rămâi pe-afară până îţi schimbi statusul. Dar parcă îngeraşul meu protector îmi şoptea să nu mă încred în duhurile internetului acestui veac.

·  mai departe dau peste un forum creştin ortodox. Aici sigur aflu ceva util: războiul cu patimile, lumea şi diavolul – adică zi-mi cât te lupţi cu acestea trei şi îţi spun cât de practicant eşti; setea de informare, cercetare, citirea scripturii; redescoperindu-ne pe noi înşine; vorbă mai puţină şi mai multă rugăciune de la un oarecare Silverstar care iscă şi o ceartă „constructivă”.

· acelaşi forum, alt topic, aceaşi temă: cuplul regal un exemplu de ecumenism; MS regele Mihai I este ortodox practicant şi MS Regina Ana este catolică practicantă – ecumenism care înglobează crema confesiunilor practicante. Mamă care faci copii ! Fac ochii mari.

· în sfârşit dau peste ceva de genul: Gaby, „eu sunt ortodoxă dar am o fixaţie! îmi doresc să fac nunta la catolici !! De ce ? Pentru că bisericile lor sunt senzaţie(onale n.n) iar slujba este spectacol (...). Mi se furnică pielea pe mine când aud Ave Maria şi cântă marşul nupţial” – no comment.

Mă simt pierdut în atâta informaţie aşa că renunţ.
Mai departe aş dori să vă relatez ceva ce am trăit personal printre noi ortodocşii.

locul de care vorbesc este zidul de piatra din faţă

           Cam acum un an jumate, mă aflam într-o seară frumoasă şi caldă de august în faţa mănăstirii Filoteu din Muntele Athos, Grecia, urmărind următoarea scenă. În faţa mea stăteau doi călugări greci (unul tânăr şi altul mai vârstnic) iar înaintea lor un tinerel, mai tuciuriu, l-am luat ca lucrător că avea haine ponosite. Posibil albanez ori ceva turc că era prea închis la culoare chiar şi pentru un grec. Şi vorbea mai greu greceşte de aceia am şi surprins tema discuţiei. Discuta degajat, la modul serios cu călugării asigurându-i cu toată sinceritatea că este ortodox practicant, că dimineaţa merge la toate liturghiile, mă rog ce le mai fi spus că era în vervă. Călugării tăceau, ascultându-l oarecum plictisiţi.

Eu îi urmăream cam de la vre-o 4 metri şi mă uitam lung ca un bou, nevenindu-mi să cred, pentru că (am uitat să menţionez şi acest amănunt banal) în timp ce vorbea tânărul vântura între degete o ţigară, din care trăgea cu sete când mai lua o pauză de vorbit. Era însă cert faptul că  tânărul vorbeau despre ortodoxism practicant. Să mă ierte bunul Dumnezeu că îmi judec aproapele (fără discriminări etnice, sexiste sau religioase) dar băiatu’ aşa cum îl vedeam fumând, mă gândeam în sinea mea că era atât de practicant în ale ortodoxiei cum sunt eu în ale tai quan do–ului. Grecii nu au vama 24, vama ţigărilor, mi-a spus un călugăr român mai târziu. Oricum în mod normal, în mănăstirile din Athos dacă eşti prins fumând sau mâncând carne, rişti să te trezeşti cu bagajele în drum şi pierzi locul de cazare, cum s-a întâmplat odată într-o situaţie în care am fost şi eu protagonist (să nu înţelegeţi că am fost dat afară dintr-o mănăstire că nu-i asta). Locurile de fumat sunt la intrarea principală în mănăstiri, şi nu erau nici acolo (de fapt nu erau deloc) însă au coborât părinţii (din păcate) mult ştacheta tot din cauza „neputinţei” credincioşilor mai puţin practicanţi.

Poate nu sunt ei, nobilii locuitori ai Eladei vestiţi pentru evlavia lor deosebită în schimb au o credinţă fermă de nezdruncinat. Ca să înţelegeţi mai bine luaţi următorul verset „Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi”(Apoc.2,4). Ei bine grecii ca specific ortodox naţional, din contră, simţi că şi-au păstrat ceva din acea dragoste dintâi apostolică. Şi e foarte înălţător.

Vă mai prezint o situaţie şi cu asta basta. Punem punctul pe i.

Am fost într-o seară invitat de Crăciun la o prietenă bună. Am mers împreună cu sora mea şi am petrecut un timp minunat. Prietena asta, avea o bibliotecă prodigioasă. Printre altele, la plecare, am avut surpriza să văd şi o carte de rugăciune, un ceaslov. Acuma un ceaslov am primit cadou şi eu acasă. Însă văzându-mi privirea insistentă mi-a spus cam aşa: „A, nu mă rog din el că nu prea am timp. Dar oricum mă rog singură cu vorbele mele, că unii sfinţii părinţi spuneau „rugăciunea cea mai puternică e când te rogi cu cuvintele tale”.”Mă rog, n-am zis nimic. Dar deşi spus convingător mi s-a părut un pretext pentru a eluda de fapt că nu ne rugăm nici aşa cu cuvintele noastre. Sau mă rog cât ar trebui. De fapt cred că sfinţii părinţii vroiau să spună prin aceasta că cei care au atins un înalt nivel de rugăciune, dupa ani şi ani plecând de jos (deci tot de la ceaslov, indispensabil în mănăstiri dar şi în casa mirenilor cu adevărat practicanţi) se pot ruga în acest fel. Imaginaţi-vă că aţi sta de vorbă cu Dumnezeu ca şi cu un prieten foarte apropiat la o terasă în piaţa mare, la un pahar de bere. Dar Dumnezeu nu stă aşa de vorbă cu oricine. Trebuie să fi un Ilarion Argatu, Ioanichie Bălan sau Cleopa Ilie ca să „stai de vorbă” aşa cu Dumnezeu. Nu mai spun de părintele Arsenie Boca.

Tipic pentru credincioşii veacului nostru supersecularizat este (ca să mai folosesc o expresie biblică) „Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios şi în cele mari; şi cine este nedrept în cele mai mici lucruri este nedrept şi în cele mari”(Luca 16,10). Problema e că noi interpretăm acest verset în cheie tipic românească adică punem căruţa înaintea boilor. Ori noi vrem să fim direct credincioşi „în cele mari” şi să sărim peste „cele mici” considerându-le...mici, neesenţiale. Şi ca orice proces care are nişte etape foarte bine specificate, nu ai cum să faci salturi direct înainte fără să treci prin fiecare etapă. Într-un fel e şi logic nu ?

Şi acum să punem punctul pe i cum am promis. Cred că nu ne face practicanţi faptul că mergem în fiecare duminică la biserică (aceasta e doar o condiţie sine-qua non dar nu ne garantează mântuirea), sau oricâtă milostenie facem şi generoşi am fi, sau chiar şi dacă am avea multă credinţă, smerenie şi alte fapte frumoase ale credinţei (acestea sunt lucruri esenţiale iar la un grad mai mare pot deveni „dintre cele mari” însă iarăşi nu ne garantează mântuirea).

Haideţi să vedem ce au făcut oameni foarte păcătoşi în condiţii extreme când mântuirea lor atârna de un fir de aţă şi tocmai datorită unei atitudini a lor speciale s-au mântuit în acea clipă: Vameşul se ruga în spatele fariseulu „Doamen Iisuse Hristoase mântuieşte-mă pe mine păcătosul”. Poate nu s-a mântuit atunci vameşul dar această scurtă rugăciune, zisă şi a minţii a devenit mântuitoare tocmai datorită caracterului ei de smerenie profundă. Tâlharul pe cruce s-a rugat Mântuitorului, „Pomeneşte-mă doamne când vei veni în Împărăţia Ta”. Deci s-a rugat. Ce credeţi că s-ar întâmpla cu diavolul dacă pentru odată nu ar mai fi el însuşi şi ar spune măcar „iartă-mă” ...?

Ei bine felul în care ne rugăm şi cât ne rugăm ne poate face să spunem cu toată sinceritatea că suntem creştini ortodocşi practicanţi. Toate celelalte sunt bonusuri, adică te ajută să câştigi un statut privilegiat, dar numai corelate cu rugăciunea. Şi rugăciune sinceră fără iubire nu se poate. E ca popa fără patrafir, vă rog să mă iertaţi.

 Ieromonah Ioanichie Bălan spunea foarte frumos, „Să începem cu rugăciunea. Teoria e pe planul doi. Nu te întreb câtă carte şti şi nu-ţi spun câtă ştiu eu. Eu te întreb:”Cât te rogi frate”? şi în altă parte „Dacă ai învăţat să te rogi şti toată teologia”(Ioanichie Bălan „Mi-e dor de cer”).

În ce mă priveşte pe mine, îi mulţumesc unei maici în vârstă de 81 de ani care mi-a pus pentru prima dată ceaslovul în braţe (vorba vine, că mi l-a trimis prin poştă). Acuma ştiu ce înseamnă să fiu ortodox practicant. Mai trebuie să şi pun în practică ceea ce ştiu.

PS: puteţi să luaţi oricare carte de rugăciuni(de preferinţă ortodoxă) nu neapărat ceaslovul. Doar că acolo le cam aveţi pe toate.

0 comentarii

joi, 6 ianuarie 2011

Celui mai mare bărbat născut din femeie

11:23 | Publicat de Sunt Ortodox | | Editați postarea

                      Sus pe culme, jos pe drum
                       Iarna palidă-şi arată
                       Plăzmuirile de fum.
                       Somnul revărsat în fire,
                       Gerul Sfânt al Bobotezii
                       A-nchegat argint subţire
                       Peste faldurii zăpezii

                ( G.Topârceanu - Balada Popii din Rudeni)

Mă simt îndatorat să dedic câteva gânduri cuvioase patronului meu spiritual Sfântul Ioan Botezătorul căruia de 28 de ani îi port cu nevrednicie numele pe acest pământ. Mâine avem prăznuirea marelui Ioan Botezătorul, sărbătoare mare pentru întreaga Biserică Ortodoxă dreptmăritoare de pretutindeni. Sărbătoare strâns legată de cea de astăzi, Botezul Domnului, sau cum mai este cunoscută în popor, Boboteaza.

Sfântul Ioan Botezătorul e unic în galeria marilor proroci depăşindu-i în sfinţenie şi neprihănire, pe toţi  ceilalţi încât Mântuitorul mărturiseşte în faţa ucenicilor, „vă spun că dintre cei născuţi din femei, nu este nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Luca 7,28). De aici a răms vorba că Ioan Botezătorul este cel mai mare bărbat născut din femeie. După Fecioara Maria, este al doilea sfânt ca importanţă din tot panteonul sfinţilor ortodocşi. Direct înrudit cu Iisus (nu intrăm în discuţii de genealogie), acestora doi, de mici copii li s-au relevat prin lucrarea Duhul Sfânt un destin aparte, special. Închinarea Fecioarei Maria către Elisabeta, aduce cu sine tresăltarea pruncului acesteia, cel ce avea să fie Ioan Botezătorul.

În Vechul Testament, cei care de foarte mici, din pântecele mamei lor erau rânduiţi să-şi dedice viaţa lui Dumnezeu se numeau nazirei. Fie voinţa divină, fie mamele printr-un legământ, făgăduiau pe nou născut lui Dumnezeu, ca în cazul lui Samson. În mod oarecum similar ca şi al Botezătorului, Ieremia a fost rânduit printre profeţi, de Însuşi Dumnezeu: „Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: Mai înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoşteam, şi mai înainte ca să fi ieşit din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte şi te făcusem proroc al neamurilor”(Ieremia 1, 4-5).

Totuşi cu ce se distinge Ioan Botezărorul de toţi prorocii şi nazireii lumii vechi ? Prin faptul că şi-a ales să trăiască cât mai retras de restul lumii dedicându-şi viaţa exclusiv lui Dumnezeu. Să menţionăm că prorocii din vechime nu trăiau în pustie. Trăiau în mijlocul poporului lor. Dacă te duceai să întrebi pe profet, pe „omul lui Dumnezeu”, nu te duceai în pustie, ci te duceai la casa unde locuia acesta. Nemaan, un om cu vază asirian este sfătuit de tânăra israeliteană răpită să meargă la casa lui Elisei care locuia în Samaria (pe atunci Samaria nu ajunsese locuită de împotrivitorii evrei, căci era înainte de robia asiriană când Samaria a decăzut), pentru a se curăţa de lepră. Împăratul Siriei e de acord şi îi dă chiar o scrisoare de liberă trecere prin ţinutul evreilor. Doar în cazuri extreme profeţii erau nevoiţi să fugă din mijlocul poporului lor în pustie, cum a fost cazul cu Ilie când a fugit de Isabela, soţia regelui Ahab ce căuta să-l omoare.

Mai mult decât atât, dacă în vechime nu se ştiau vremurile când va veni Mesia cel mult aşteptat, Ioan Botezătorul este singurul care ştie, este înştinţat într-un fel că el va fi cel care va identifica pe Alesul şi o spune cu glas tare oamnilor, după cum relatează evanghelistul Matei: „Ioan acesta este acela care fusese vestit prin prorocul Isaia, când zice: „Iată glasul celui ce strigă în pustiu: ”Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările” (Matei 3,3). Deci Ioan anunţa poporului în pustie, venirea lui Mesia cel mult aşteptat. Ioan mai are însă o misiune la fel de importantă, aceia de a boteza cu apă, lucru neanunţat prin nici o profeţie, deci un fapt ciudat la evrei. Ioan Botezătorul începuse să aibe şi el ucenicii lui (fapt că se şi iscaseră unele controverse la un moment dat între ucenicii lui Iisus şi cei ai lui Ioan vezi (Matei 9,14)). Dar de ce am spus că botezul lui Ioan trebuia să aibe o corespondenţă veto-testamentară? De unde vedem acest lucru ? Din însuşi faptul că au venit în timpul evanghelizării lui Hristos unii farisei la dânsul ispitindu-l cu întrebarea: „Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea şi cine Ţi-a dat puterea aceasta ?” (Matei 21,23) iar Iisus în replică le răspunde tot cu o întrebare „Botezul lui Ioan de unde venea? Din cer sau de la oameni?”. Cu această întrebare Hristos îi „încuie” pe farisei ne mai ştiind ce să răspundă! Eu vă întreb acum pe voi, acei farisei şi cărturari care toată ziua stăteau cu Tora (carte de bază a iudaismului) sub nas de ce n-au ştiut să-i răspundă ? Dintr-un motiv foarte simplu. Nicăieri nu scria o profeţie, o trimitere, o aluzie cât de mică la ceva care avea să anunţe că ce făcea Ioan în pustie nu era contrar cuvântului şi voii lui Dumnezeu !

De aceea acel botez cu apă a lui Ioan era văzut ca o ciudăţenie. Deşi unii îl credeau fapt că Ioan avuse ucenicii lui. Profeţiile mai serveau şi ca o verificare a cuvântului lui Dumnezeu şi de a rămânea în cuvântul lui Dumnezeu. Nu se poate ca ceva atât de esenţial pentru mântuire cum a fost botezul lui Ioan, prefigurare a botezului lui Hristos, să rămână fără profeţie. Eu consider că era la fel de important ca şi anunţarea venirii lui Mesia. Pentru că botezul a schimbat condiţia umană. Asta a făcut. A „ucis” pe Adam cel vechi, şi a „reînviat” omul nou, adus de trupul Mântuitorului. A reactivat Duhul Sfânt în om cum a spus-o concis azi mitropolitul la sfinţirea apei. Aici a fost o deosebită lucrare a Duhului Sfânt. Voi mai reveni pe acest subiect care e ceva cu totul special. Deocamdată mă opresc aici.

Mai vreau să adaug doar că datorită vieţii sale ascetice, Ioan Botezătorul mai este cunoscut şi ca „înaintemergătorul” călugăriei zilelor noastre, find acceptat ca primul călugăr. Eu aş spune (cred eu, fără să greşesc prea tare), că viaţa pe care a dus-o Ioan este întruchiparea, „chipul din oglindă” al vechiului nazireat. Tipul şi arhetipul. De aceea mai cred că nu este chilie de călugăr în care să nu găsiţi şi o icoană, fie ea cât de mică a lui Ioan Botezătorul (deşi sincer nu am intrat în prea multe chilii).

Mă uit acum la faţa încruntată a Botezătorului şi văd cum se strâmbă la mine, din icoana pe care o găsiţi la schitului Podromu, muntele Athos. Pe aceasta am adus-o pe când am fost acum doi ani într-un lung pelerinaj. Povestea ei e legată de o bandă de jefuitori turci care veniseră într-o zi să jefuiască sfintele mănăstiri. În momentul când au văzut această icoană se spune că Ioan Botezătorul s-a încruntat la ei şi turcii s-au îngrozit încât n-au mai pus mâna pe nimic şi au fugit foarte speriaţi. De atunci această icoană a rămas aşa. Acuma ştiu de ce aceasta imagine mi-e cea mai dragă icoană a Botezătorului.

 Pentru că se încruntă şi la mine, nu cu ură, ci poate cu puţină supărare (că sfinţii nu urăsc pe nimeni) ori de câte ori mă rog lui pentru simplul fapt că nu sunt vrednic să port numele celui mai mare bărbat născut din femeie. Dar am să mă rog pentru o minune în această seara. Am să mă rog sfântului din această icoană, să îmi zâmbească, dacă mă voi ţine de promisiunea solemnă că în anul care tocmai a început am să mă descotorosesc de toate năravurile care mă depărtează să fiu măcar un bărbat integru, cap al femeii  cum Hristos a fost cap al Bisericii. Nu cer mult. Doar un simplu zâmbet, imperceptibil, atât de subtil încât să o eclipseze şi pe Mona Lisa. Vi se pare că cer prea mult ?

Dacă însă nu-mi voi respecta promisiunea şi voi recidiva, vezi poveţele părintele Ieromonah Ioanichie Bălan, „Vai ţie deci, suflete al meu, că de atâtea ori ai făgăduit să pui un bun început şi te-ai arătat mincinos”, atunci la anul pe vremea asta, 2012 anul Domnului (de sfârşit sau nu), eu cred că sfântul nu numai că nu îmi va zâmbi din icoană, ba mai rău.

Eu cred că îmi va scoate limba.

1 comentarii

miercuri, 5 ianuarie 2011

Apel către cititori

05:23 | Publicat de Sunt Ortodox | | Editați postarea

Am rugămintea către toţi cititorii acestui blog să îşi lase părerile asupra subiectelor dezbătute la commentarii. Prezenţa dumneavoastră în comentarii ne ajută să dezbatem anumite probleme care se întâlnesc. De aceea am invitat alături de noi şi pe Radu Comşuţa (Jurnalist) care după cum se vede vine în atenţia dumneavoastră cu studii, cercetări, reflectări, din viata de zi cu zi,dezbaterea de probleme sociale. Toate subiectele se raportează la învaţătura Ortodoxa. Nădajduiesc sa ruşesc sa aduc în curând între noi şi un preot care să vă răspundă la întrebările dumneavoastră. La pagina Putem Comunica se pot dezbate in direct problemele ce le ridicaţi. Ţin să mentionez că chatul de acolo nu ne aparţine de aceea nici nu ne facem răspunzători de ceea ce se afişează în banerul publicitar.  Vă multumesc de înţelegere şi nădăjduiesc că o să reuşim împreună să lămurim anumite probleme care ne frământă pe toţi.

0 comentarii

Ne ţinem de Pravila Albă sau ne închinoviem ?

01:12 | Publicat de Sunt Ortodox | | Editați postarea

Anul bisericesc 2011 a fost numit de BOR an omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii. Asta înseamnă că se va dezbate pe larg acest subiect în conferinţe, emisiuni radio-tv şi se vor edita cărţi cu această tematică, printre altele.

Deşi azi e ajunul bobotezii m-am decis să las pe alţii să aprofundeze acest subiect dogmatic, iar eu am să îmi îndrept atenţia în cele ce urmează asupra unui subiect care, tinerilor necăsătoriţi, le frământă conştiinţa. Pe ce cale să mergem în viaţă când la vârsta cuvenită ne va veni sorocul ? Pe calea căsniciei sau a vieţii monahale ? Mi-a fost dat să văd la semenii mei în această privinţă şi indecizie dar şi o determinare parcă uneori prea înverşunată.

Totuşi într-un fel mie situaţia mi se pare nostimă pentru că o privim cu prea mare încordare şi luăm unele decizii care mai degrabă oglindesc dorinţa noastră decât sfatul duhovnicului sau al lui Dumnezeu.

Ca să înţelegeţi mai bine ce vreau să zic, vă proun să facem următorul exerciţiu de imaginaţie:

Să ne imaginăm această scenă.

Îl vedem pe Iisus Hristos venind la a doua sa venire (la care ţinând cont de ce se întâmplă acum în lume, cred că nu vom mai avea prea mult de aşteptat), pe norii cerului în slavă, înconjurat de toţi îngerii Săi. Şi cine să-L întâmpine, cu inima sfâşiată de dor şi sfântă aşteptare, în răbdarea sfinţilor care au păzit poruncile Sale şi le-au împlinit ? Cum cine ? O mulţime nenumărată de septagenari şi octogenari (că oricum ce este mai mult decât aceştia, osteneală şi durere este, după cum bine zice psalmul, nu ?) care abia se mai ţin în cârje mai degrabă sprijinindu-se unii pe alţii şi cu ochii obosiţi tot privind în zare în aşteptarea Lui.

Acuma să ne imaginăm ce-ar putea, Mântuitorul să zică, la vederea acestei gloate evlavioase (foarte probabil ca majoritatea să fie babe):

Primo: „-Bine, robi buni şi credincioşi puţine aţi avut voi de la acest veac de mare strâmtorare, iar voi v-aţi dat toată viaţa ca să-mi slujiţi mie în curăţie şi feciorie. Pentru că aţi fost credincioşi în puţine lucruri, vă voi pune peste multe lucruri, întraţi în Împărăţia lui Dumnezeu”

ori Secundo (de amorul artei, pentru efectul psihologic vom folosi dulcele grai moldovinesc): „-Da’ şei cu voi bre aşa, îngrămădiţi ? Unde vi-s copliaşii ? Ori nu ştiaţi cât de mult îi iubesc ? Nu m-aţi citit în scriptură spunând <<Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi; căci Împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca ei (Marcu  10,14)>> ?”

Acuma scontăm că gloata covârşită de evlavie, foarte probabil ar răspunde ceva de genul:

„-O, Doamne, Iisuse Hristoase, ai milă de noi. Aşa cum sfinţii noştri părinţi care s-au săvârşit întru Domnul, ne-au spus uneori <<măi, nu mai este vreme pentru astea (căsătorie n.n.)>>, noi i-am ascultat întocmai, ducând o viaţă sfântă”.

În replică Hristos ar putea conchide în felul următor:

(aceleaşi indicaţii scenice) „- Da chiar vreau să ştiu, bre, şine vo învăţat pe voi aşe. Băi tolomacilor, (credeţi că „Adevarat vă spun că nu vă cunosc” (Matei, 25,12) ar suna mai potrivit ? n.n.) dar nu vam spus tot eu că „Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa”(Fapte1, 7) ?”.

Dacă îmi veţi replica că Iisus nu s-ar putea niciodată adresa aşa turmei sale, cu atât mai mult în momentul solemn al parusiei, eu am să vă răspund că Hristos nu, dar cam aşa sau adresat sfinţi părinţi, precum Ilie Cleopa, credincioşilor săi. Poate nu l-aţi auzit pe părintele Cleopa cum zbiera uneori către credincioşi, „Băăăă...”, şi chiar şi părintele Arsenie Boca . Nimeni nu se îndoieşte că ei sunt sfinţi în Ceruri.

Acestea fiind zise, vorba românului, să stăm strâmb şi să judecăm drept.

Atât căsătoria cât şi monahia sau oricare alta, sunt taine instaurate de Hristos ce vor trebui să dăinuiască cât e lumea asta şi pământul, inclusiv până la a doua venire a lui Hristos. Am mai auzit expresii de felul, „sfârşitul lumii va veni când nu se vor mai naşte copii” sau „toţi copiii care trebuie”. Nu vreau să contest aceste afirmaţii. Eu stiu că toţi suntem nerăbdători să ne întâlnim cu Hristos şi că ne-am săturat foarte de lumea asta ticăloasă şi prea puţin cinstită în care trăim, dar asta nu înseamnă că trebuie să grăbim sfârşitul „ajutând” şi noi un pic la împlinirea profeţiei, luând lucrurile prea literal. E suficient câte avorturi s-au făcut şi din păcate poate se vor mai face sub umbreala statului care ocroteşte famila (vezi cu planificarea familială cât de mult o ocroteşte), încât profeţia să fie cât se poate de veridică.

Lăsând gluma la o parte, problema e că poate nu ne încredem deplin în cuvântul duhovnicului şi ca de obicei o ţinem tot pe-a noastră. Sau ne gândim, „dacă mă încearcă ?”. Cred că duhovnicul nu joacă cu noi zaruri. Ar fi prea cinic. Aşa că trebuie să îl credem pe cuvânt, să nu zic orbeşte. Trebuie precizat să nu cerem la mai mulţi preoţi părerea în această privinţă căci sigur vom primi păreri diferite şi atunci mergem pe variante de barbut, trei din cinci....

Ţin iarăşi să aduc în discuţie, opinia unor studenţi teologi care, „cuvioşi” i-am auzit spunând, „lasă să înumlţească alţii lumea”! Câţi dintre noi nu am auzit cuvintele astea în jurul nostru ?

        Lor le-aş răspunde în parte în felul următor: tocmai tu, care ai dus o viaţă curată şi cu trupul şi cu sufletul, care îţi vei lua o soţie credincioasă cu care şti câţi copii să faci, nu să te opreşti la primul, ar trebui să  înmulţeşti lumea pentru că lăsându-i pe alţii, tocmai acei alţii ne-au stricat neamul, cu 1-2 copii dintre care 3 avorturi (Trăiască planingul familial !,  lua-l-ar benga să-l ieie), ori porumbei căsătoriţi după primele luni de iubire ca-n filme ori căsătorie de probă(care numai canonic nu este) şi divorţ după un an, sau pur şi simplu ţiganii, că ăştia scot puradei pe bandă rulantă. Deci lăsându-i pe ăştia-alţii, n-am făcut nici-o ispravă şi nici nu ne-am pricopsit, ba poate mai rău am făcut.

Am văzut în biserica pe care o frecventez, o sora tânără, frumoasă, şi cu situaţie materială deloc de plâns cât de mult se juca cu copilaşii şi cât de mult îi iubea şi îi îndrăgea. Nu era singura. Însă şi-a propus (cum am surprins-o eu într-o discuţie) să-şi ieie votul celibatului, nu am reţinut clar dacă la sfatul unui preot sau că a citit în sfinţii părinţi, sau nu ştiu pe cine ce şi unde a auzit.

Acum o opinie personală: dacă vreţi să testeţi pe cineva dacă e bun să se căsătorească sau să se călugărească, pune-ţi înainte un copilaş drăgălaş cam de un anişor. Observaţi-i gesturile cu care îl alintă, sau dezmiardă. Dacă se poartă foarte drăgăstuos cu el (la fetele necăsătorite e foarte uşor de observat asta), nu-şi poate dezlipi ochii de la el, şi simţi că-l râvneşte din priviri, atunci acea persoană să lase deoparte viaţa monahală. E mult mai bună ca mămică decât ca măicuţă. În schimb dacă se poartă mai stângaci, cu oarecare distanţă dar nu fără afecţiune, şi se plictiseşte de el relativ repede, „uită” că l-a ţinut în braţe şi „uită" bineânţeles să ţi-l mai ceară încă o dată, atunci poate că e mai bine să se orienteze spre viaţa mănăstirească. Nu vreau să o luaţi ca regulă. Doar aşa orientativ. E oricum interesant de observat.

Aşadar repet, trebuie să ne punem problema foarte serios, fiecare dintre noi şi cu atenţie. Şi foarte important şi pe cine întrebăm. Cel mai bine să facem o singură încercare, şi să nu ne lăsăm ispitiţi şi de opinia altora mai înduhovniciţi sau trăitori, căci Duhul Sfânt lucrează prin toţi preoţii şi călugării, etc.

 Altfel poate o să regretăm într-o bună zi. Şi odată ce ai făcut o aşa alegere, cale de întoarcere nu prea mai e decât în condiţii stricte.

0 comentarii

marți, 4 ianuarie 2011

De ce sunt creştin ortodox ?

04:15 | Publicat de Sunt Ortodox | | Editați postarea

                                               

De ce sunt creştin ortodox ?

Iată o întrebare supărătoare, provocatoare, şi uneori chiar insolentă dar mereu chinuitoare, la care fiecare creştin ortodox a fost constrâns de anumite împrejurări să răspundă măcar odată în viaţă, fie celorlalţi fie printr-un proces de conştiinţă lui însuşi, iar alteori răspunzând chiar preotului de la altar, când în chip retoric păstorul ’cerca credinţa micii turme a lui Hristos. Dar, spun eu, o întrebare indispensabilă ce trebuie să ne-o punem înaintea lui Dumnezeu de preferinţă în singurătatea fiinţei noastre, atunci când dincolo de agitaţia lumii acesteia care ne trage zi de zi cu o forţă centrifugă în vacarmul ei, stăm uneori singuri singurei, nimenea împrejurul nostru să ne înţeleagă plânsul înfundat al inimii, decât numai bunul Dumnezeu.

Credinţa fiecăruia, funcţie de tăria autenticităţii ei, a adus răspunsuri variate întrebării de ce suntem ori ne numim creştini ortodocşi.

Primul răspuns care ne vine în minte, aşa şcolăreşte, este să invocăm sfânta tradiţia şi succesiune apostolică din moşi strămoşi. Şi asta aşa ca să scăpăm repede şi ieftin fără prea mare bătaie de cap. Dar la Dumnezeu nu ţine aceste mici eschive. Suntem chiar candizi. Poate că ar şi zâmbi la răspunsul nostru „inocent”, dar un zâmbet cu subânţeles. Ori pe El îl interesează credinţa noastră nu a strămoşilor. Suntem noi urmaşi demni ai credinţei strămoşilor noştri sau ar trebui să roşim, aşa, măcar puţintel? Cred că nu ar trebui să ne deranjăm cu un aşa răspuns evaziv, în faţa lui Dumnezeu, vorba poetului „Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici/ Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult...ironici” (Mihai Eminescu Scrisoarea a III-a). Şi să-mi fie iertată îndrăzneala dar la fel de bine s-ar fi putut ca strămoşii noştri să se fi înşelat în privinţa adevăratei credinţe. Înainte de-a arunca cu piatra ia gândiţi-vă cum ar fi sunat „noi suntem aşa din moşi strămoşi şi nici eu n-am de gând să mă schimb” dacă ne-am fi născut hinduşi. Ei, cum ar fi sunat asta în urechile adevăratului Dumnezeu care a făcut cerul şi pământul, al tuturor celor văzute şi nevăzute?  Da, ştiu, întâmplarea a făcut ca Dumnezeu să ne plaseze direct într-una din fericitele naţii ortodoxe, deci nici nu se pune problema. Dar cât de mult conştientizăm noi acest lucru când la credinţă trebuie să vi tu şi nu adus de mâna preotului ca la grădiniţă? Şi unde-i mândria de a fi român (deci indisolubil legat şi de ortodoxie) când visezi la câinii cu covrigi în coadă şi mălaiul uscat din ţările altora? Cred că fiecare am avut o astfel de slăbiciuni şi mărturisesc că şi subsemnatul.

Un alt răspuns posibil ar fi că simţim şi vedem într-un fel bogăţia şi frumuseţea Bisericii Ortodoxe care lucrează în viaţa noastră prin slujbe, prin sfintele taine (dacă reuşim să ne transportăm mistic fără a ne mai uita din când în când şi la ceas), cuvântul plin de must duhovnicesc al sfinţilor părinţi contemporani sau nu, care ne vorbesc prin viu grai ori prin cărţile scrise de mâna lor sub inspiraţia Duhului Sfânt.

De aici o altă întrebare care se leagă firesc de precedenta, suntem creştini doar cu numele ori ne trăim cât mai autentic ortodoxia? Grecii cunosc un termen vechi numit ortopraxis (ὀρθοπραξις), adică acentul nu mai cade pe credinţă ci pe trăirea credinţei, împlinirea faptelor care adeveresc credinţa, “(…) Tu ai credinţa şi eu am faptele. Arată-mi credinţa ta fără fapte, şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele” (Iacov 2,18).

Asta îmi aduce aminte de vorbele filozofilor Greciei antice, Platon, Socrate, Aristotel care s-au bucurat de privilegiul rezervat de către Biserica Ortodoxă de a fi zugrăviţi, nu cu aure de sfinţi, ci ca oameni simpli, imediat, pe peretele de la intrarea în unele biserici  ortodoxe (nimic necanonic până aici). Aceştia susţineau unele adevăruri care se puteau rezuma simplu prin idea de bază că “justa cunoaştere duce la justa acţiune”. Aşadar totul se rezumă la trăire, la experiere şi comuniune, (fie ea şi mijlocită prin preoţi, slujbe şi rugăciuni), cu divinitatea.

De ce eşti creştin ortodox sau mai bine zis ai ales să fi creştin ortodox ?; iată o întrebare care ne-ar putea veni la examenul de trecere din împărăţia lumii acesteia în Împărăţia lui Dumnezeu, o întrebare înfricoşătoare pusă de dreptul examinator (bun a fost cât am trăit pe pămând, la judecată este numai drept !) ce ne-ar putea da serioase palpitaţii când ştim cu toţii că în ziua Judecăţii de Apoi, doar faptele noastre vorbesc.

Dar încă mai este timp de vieţuire în Hristos şi meditaţie.

Oare ne vede El cum ne frământăm în interior? Fără putinţă de tăgadă. Cel care a făcut ochiul să nu vadă dincolo de ce vede ochiul omenesc? Ne înţelege? Cu siguranţă, ca un tată care-şi înţelege fiul în pragul primelor probleme adolescentine ale credinţei lui. Atunci când nu se încăpăţânează să rămână un veşnic copil care întârzie să se maturizeze. Lucru şi mai grav. Dar dacă şarpele îndoeilii ne muşcă credinţa, nu vom cădea oare în dizgraţie în faţa ochilor Lui...?

Întrebări peste întrebări, măcinări interioare şi zbucium sufletesc.

Hristos a spus „Iată Eu stau şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine” (Apoc. 3,20).

Haideţi să-i deschidem cu toţii blândului păstor uşa inimii noastre prin smerenie, sinceritate şi umilinţă strigând din toţi rărunchii, nu bătându-ne în văzul lumii cu pumnul  în piept ci suspinând, nici neîndrăznind să nu ridicăm ochii la cer, ci cu ochii înlăcrimaţi întru-un cuget să zicem într-un glas, necontenit:  „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul/ păcătoasa”.

Etichete: credinta ortodoxa | 0 comentarii