La început de an vreau să vă urez tot ceea ce vă doriţi şi în special să nu uitaţi că în prima zi din anul calendaristic se serbează unul din marii Ierarhi ai Ortodoxiei si fondatorul primelor orfelinate şi cămine de bătrâni, Sfântul Vasilie cel Mare.
M-am gândit că ar fii frumos ca să ştim viata acestui Mare Sfânt si de aceea o şi public pentru că mulţi dintre noi nu am ştiut-o.
Cel între ierarhi prea ales, între dascăli preaînţelept şi între toţi sfinţii preamult plăcut lui Dumnezeu, Sfîntul părintele nostru Vasile cel Mare, a avut ca patrie Pontul, ce este în Capadocia, şi s-a născut din părinţi binecredincioşi şi de Dumnezeu cinstitori. Tatăl său se numea Vasile, iar mama sa Emilia, care a născut patru fii de parte bărbătească: pe Petru şi pe Sfîntul Vasile, pentru care ne stă înainte cuvîntul, pe Grigorie şi pe Navcratie, şi o fiică, al cărei nume era Macrina.
Pentru aceştia, cu adevărat s-a împlinit cuvîntul lui David, care zice:Neamul drepţilor se va binecuvînta. Şi nu numai sfîntul acesta a fost îmbunătăţit şi mare luminător al lumii, ci şi ceilalţi trei fraţi ai lui s-au făcut minunaţi şi purtători de semne. Căci Petru, fratele lui cel mai mare, a fost episcop al Sevastiei, Grigorie a fost episcop al Nissei, iar Navcratie a fost pustnic şi făcător de minuni. S-a sfinţit şi sora lor Macrina, dupa cum arată sinaxarul la 19 ale lunii iulie. Însă pe toţi fraţii i-a covîrşit Sfîntul Vasile întru fapta bună şi întru învăţătură; căci la învăţăturile cele dintîi chiar pe tatăl său l-a avut dascăl şi povăţuitor, pe care de obşte îl avea Pontul ca dascăl al învăţăturilor şi al faptelor bune, în acea vreme.
Deci, dînsul a adus în lume o astfel de plăsmuire bună şi curată, pe care dumnezeiescul David o numeşte plăsmuire de ziuă, iar nu de noapte. De la acesta dar, a primit nu numai toată învăţătura, ce se numeşte enciclică, adică înconjurătoare, dar şi toată buna credinţă; şi, în scurt să zic, prin învăţăturile vîrstei celei dintîi s-a făcut începător al desăvîrşirii care avea să fie mai pe urmă.
După ce din destul a fost deprins de tatăl său în astfel de învăţături, încît dorea ca de nimic din cele bune să nu se lipsească, şi, pornit fiind prin iubirea de osteneală a albinei, care din tot felul de flori îşi adună cele trebuincioase, ca să nu rămînă mai prejos, s-a dus la cetatea Cezareei Capadociei, ca să se deprindă şi cu învăţăturile ce se dădeau acolo. Zic despre Cezareea cea preavestită, care a fost leagăn de învăţături şi al Sfîntului Grigorie, Cuvîntătorul de Dumnezeu; unde primind toate învăţăturile, se asemăna cu unii din dascăli, iar pe alţii îi covîrşea în tot felul de învăţătură, încît în puţină vreme s-a făcut slăvit şi vestit tuturor celor mai mari ai cetăţii şi la tot poporul, fiind mai mare în învăţătură decît în vîrstă şi avînd statornicia cea mai mare; apoi s-a arătat a fi retor între retori, chiar mai înainte de a se sui pe scaunele sofiştilor, filosof între filosofi, mai înainte de a învăţa dogmele şi rînduielile ce se află în filosofie; în sfîrşit, lucrul cel mai mare a fost că toţi îl aveau ca pe un preot al creştinilor, mai înainte de preoţie; şi atît de slăvit se făcuse el prin învăţătură şi prin fapta bună, încît era cinstit, cucernic şi vrednic înaintea tuturor.
După ce a ajuns în acest fel, s-a dus la Bizanţ, care era cetatea cea mai mare din tot Răsăritul, pentru că era împodobită cu cei mai desăvîrşiţi dintre retori şi filosofi, de la care a adunat, prin ascuţimea minţii sale, cele mai înalte dintre învăţături şi cu ele şi-a împodobit sufletul său. De acolo, fiind nesăţios de învăţătură şi de temelia cuvintelor bune, a fost trimis de Dumnezeu la Atena, unde a aflat pe Sfîntul Grigorie, Cuvîntătorul de Dumnezeu, sîrguindu-se la învăţături, precum şi pe Iulian Apostatul, care mai pe urmă a fost împărat (361-363), vrăjmaş şi chinuitor al creştinilor, pe Libaniu, sofistul, şi pe mulţi alţii.
Deci, acolo, aflînd Sfîntul Vasile pe Sfîntul Grigorie, apoi întrecîndu-se unul pe altul în fapta bună şi în rîvna cea dumnezeiască, atît de mult s-au iubit, încît nu puteau să se despartă nicidecum, şi şedeau amîndoi într-o casă, amîndoi mîncau şi amîndoi aveau o voie.
Pe scurt, se afla un suflet în acele două trupuri şi unul de la altul primea mare folos, nu numai întru fapta bună, ci şi întru învăţături. Căci ca doi lucrători de pămînt, sîrguitori şi iscusiţi, cu aceeaşi sîrguinţă lucrînd ţarina filosofiei şi semănînd cu multă osteneală sămînţa învăţăturilor, au secerat rodul sîrguinţei lor, prin care au întrecut pe cei de o vîrstă cu dînşii, şi atît de mult se înfrînau, încît mîncau numai ca să trăiască, pîine şi apă, mulţumind Domnului, ca Proorocul Ilie şi ca Ioan Înainte-mergătorul, care se hrănea cu muguri de copaci; iar pe celelalte, care momesc pîntecele şi-i aduc dulceaţă, le defăimau, şi cu totul se depărtau de ele.
Cu acest fel de înţelepciune, pe care au păzit-o pînă la sfîrşitul vieţii lor, atît de curaţi s-au ţinut, încît au întrecut pe vestitul Xenocrat, căruia, deşi dormea cu o femeie desfrînată, nu-i venea nicidecum în minte că era o femeie aproape de dînsul; apoi au fugit de lăcomie şi de împuţinare şi numai măsura cea dreaptă o păzeau. Iar necîştigarea atît de mult au iubit-o, încît au covîrşit pe Antistene, pe Pitagora şi pe Cratis, încît pe cele cinstite şi lăudate ale acelora le socoteau ca pe nişte jucării de copil; căci foarte mult au defăimat cîştigarea de bani şi de alte lucruri deşarte.
Trufia şi înălţarea cu totul le-au urît, iar mîndria au pierdut-o prin cuvioşie. Cît despre înţelepciunea pe care o aveau, nu este de trebuinţă să mai scriem, căci toată viaţa lor era o cugetare şi dorire necontenită, ziua şi noaptea, ca să cîştige filosofia cea cerească şi adevărată, mai mult decît pe cea pămîntească. Însă se sîrguiau a o cîştiga şi pe aceasta, ca să ajute Bisericii noastre, să dezrădăcineze neghina din grîu, să cureţe şi să lămurească dogmele sfintei credinţe, şi să apere pe credincioşi de năvălirile ereticilor.
Se sîrguiau mai mult ca să întreacă pe filosofii cei vechi, şi s-a şi făcut astfel prin multa lor osteneală şi prin dumnezeiescul ajutor, după cum se arată din scrierile lor. Întru meşteşugul gramaticii erau neîntrecuţi, ca şi în măsurile ştiinţei, poeziei, în mulţimea istoriilor şi frumoasa grăire de cele politice. Iar buna rînduială a retoricii şi frumuseţea vorbirii au ales-o mai mult, şi minciuna au lepădat-o. Filosofia cea adevărată din dogme atît de mult au deprins-o, încît i-au întrecut pe toţi. Tot astfel şi în celelalte ştiinţe s-au deprins, încît au întrecut pe toţi din destul, în aritmetică, în geometrie, în muzică şi în astronomie; încît s-au făcut dascăli şi filosofi desăvîrşiţi.
O înfrînare ca aceasta şi întreaga lor înţelepciune văzînd-o dascălul Sfîntului Vasile, anume Eubul, om preaînţelept şi mai bun decît toţi filosofii cei din Atena, se minuna; iar Vasile vrînd să-l vîneze şi să-l aducă la cunoştinţa de Dumnezeu, apoi un dar nepreţuit ca acesta să-i dăruiască, pentru osteneala lui, l-a aflat odată înaintea cetăţii, vorbind cu ceilalţi filosofi şi întrebîndu-se despre filosofie, căci astfel de obicei aveau între ei, ca ori să grăiască, ori să audă ceva nou. Întrebîndu-se Eubul cu filosofii, pentru un cuvînt, a venit Vasile şi îndată a dezlegat acel sofism şi l-a desluşit. Apoi ziceau ceilalţi: "Cine este cel care a desluşit cuvîntul filosofului?". Răspuns-a Eubul, zicînd: "Ori Dumnezeu, ori Vasile".
Văzînd Eubul pe Vasile, a lăsat pe prietenii şi pe ucenicii săi, iar el a şezut cu Vasile, şi au petrecut trei zile în vorbă, întrebîndu-se de filosofie. Drept aceea, a întrebat Eubul pe Vasile: "Care este firea filosofiei?" Iar el a răspuns: "Firea filosofiei este pomenirea morţii". După aceasta a grăit şi despre lume, zicînd: "Deşi sînt dulci cuvintele cele lumeşti, amară este lumea pentru cel ce se ţine de ea cu iubire şi patimă; căci alta este slava cea trupească şi alta a firii celei fără de trup. Nu este cu putinţă ca cineva să se îndulcească de amîndouă, pentru că nimeni nu poate să slujească la doi stăpîni. Însă, pe cît ne arată puterea bunătăţii, să împărţim la cei flămînzi pîinea înţelegerii; şi pe cei ce s-au lipsit, pentru răutatea lor, de acoperămîntul faptei bune, pe aceia să-i aducem sub acoperămîntul lucrurilor celor bune; căci pe care-l vedem gol, îl îmbrăcăm şi nu defăimăm trupul nostru.
Sînt la noi, o! Eubule, nu chipuri, nici ghicituri, ci singur adevărul povăţuindu-ne spre mîntuire; pentru că vom învia toţi, unii spre viaţa veşnică, iar alţii spre munca şi ruşinarea veşnică, şi vom sta toţi înaintea judecăţii lui Hristos, precum ne învaţă marii glăsuitori Prooroci: Isaia, Ieremia, Daniil, David şi dumnezeiescul Apostol Pavel; după aceştia, chiar dătătorul pocăinţei şi răsplătitorul nostru, Domnul, Care a căutat oaia cea pierdută, iar pe fiul cel risipitor, care cu pocăinţă s-a întors, cuprinzîndu-l cu dragoste, l-a sărutat, cu haină luminată şi cu inel l-a împodobit şi l-a ospătat. Acela dă asemenea răsplătire celor ce vin în ceasul al unsprezecelea, ca şi celor ce au purtat greutatea şi zăduful zilei. Acela, pocăindu-ne şi născîndu-ne din apă şi din Duh, ne dă cele ce ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-a suit, precum şi pe toate care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc".
Vasile grăind acestea, Eubul a strigat: "O! Vasile, arătătorule de cele cereşti, prin tine cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul a toate, aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie, Amin! Acesta este semnul credinţei mele în Dumnezeu: toată averea ce o am, în mîinile tale o dau şi cealaltă vreme a vieţii mele cu tine o voi petrece, căci doresc naşterea din apă şi din Duh".
Vasile i-a zis: "Bine este cuvîntat Dumnezeul nostru, de acum şi pînă-n veac, Cel ce a luminat mintea ta cu lumina adevărului, Eubule, şi din rătăcirea cea mare te-a adus la cunoştinţa milostivirii Sale. Iar de vei voi, precum zici, ca să petreci cu mine, îţi voi spune în ce chip să ne îngrijim de mîntuirea noastră şi să ne izbăvim din cursele vieţii celei de aici; să vindem toate averile şi să le împărţim săracilor. După aceea să mergem în sfînta cetate, ca să vedem minunile ce sînt acolo şi vom cîştiga îndrăznire către Dumnezeu".
Astfel, toate bine împărţindu-le celor ce aveau trebuinţă, şi cumpărîndu-şi hainele cele albe pentru Sfîntul Botez, s-au dus la Ierusalim şi îi întorceau în cale pe mulţi la adevărata credinţă. Mergînd în Antiohia, au intrat la o gazdă, iar fiul gazdei, Filoxen, şedea înaintea uşii, fiind supărat; acela era ucenic al lui Libaniu sofistul, de la care luînd nişte stihuri de ale lui Homer, ca să le prefacă în vorbă retoricească, nu putea, şi în nepricepere fiind, se necăjea foarte. Pe acesta, văzîndu-l Vasile necăjit, l-a întrebat: "Pentru ce eşti necăjit, tinere?" Iar Filoxen a zis: "Oare dacă-ţi voi arăta pricina mîhnirii mele, ce folos îmi va fi de la tine, întru aceasta?". Iar Vasile, făgăduindu-i că nu în zadar îi va fi aceea ce va arăta lui, tînărul i-a spus despre sofist şi despre stihurile acelea şi că aceea este pricina întristării lui, de vreme ce nu se pricepe ca să alcătuiască stihurile. Vasile, luînd stihurile, a început a i le tîlcui, alcătuindu-le în vorbă simplă, în trei feluri. Atunci tînărul, mirîndu-se şi înveselindu-se, l-a rugat să-i scrie tălmăcirea. Drept aceea, Vasile a scris tîlcuirea acelor stihuri ale lui Homer în trei feluri, pe care luîndu-le tînărul, cu bucurie a mers dimineaţa la Libaniu, dascălul său, ducîndu-i acea alcătuire a stihurilor; iar el citind-o, s-a mirat şi a zis: "Vă jur pe dumnezeiasca rînduială, că nu se află cineva din înţelepţii de acum care să-ţi spună o asemenea tîlcuire. Deci cine ţi-a scris aceasta, Filoxene?"
Iar tînărul i-a spus: "Este un străin în casa mea, care, fără osteneală, degrabă a tîlcuit aceasta". Libaniu îndată a alergat cu sîrguinţă la gazdă, ca să vadă pe străinul acela. Văzînd pe Vasile şi pe Eubul, s-a mirat de venirea lor neaşteptată şi s-a bucurat de dînşii. Deci, i-a rugat să vină şi să găzduiască în casa lui; iar ei venind, Libaniu le-a pus înainte masă cu multe feluri de bucate.
După obiceiul lor însă gustînd puţină pîine şi apă cu măsură, au mulţumit lui Dumnezeu dătătorul de toate bunătăţile. Apoi a început Libaniu a le pune întrebări sofiste, iar ei împotrivă îi aduceau cuvîntul credinţei; Libaniu, cunoscînd puterea cuvintelor, zicea că n-a venit încă vremea de a se boteza, iar dacă rînduiala lui Dumnezeu va porunci, apoi cine poate să se împotrivească? "Mult mă vei sluji, o! Vasile, dacă unele ca acestea vei binevoi a le grăi, spre folosul ucenicilor care sînt la mine".
Degrabă ucenicii lui Libaniu fiind adunaţi, a început Vasile a-i învăţa: "Să aveţi curăţie sufletească, nepătimire trupească, purtare blîndă, grai cumpănit, cuvînt cu bună rînduială, hrană şi băutură măsurată, înaintea celor mai mari tăcere, înaintea celor mai înţelepţi luare-aminte, la cei mai bătrîni supunere, să aveţi spre cei asemenea cu voi şi spre cei mai mici dragoste nefăţarnică, de cei răi, pătimaşi şi iubitori de trup să vă depărtaţi şi puţin să grăiţi, dar mai mult să înţelegeţi, să nu fiţi fără de socoteală în cuvînt, să nu prisosiţi cu vorba, să nu fiţi îndrăzneţi la rîs, cu sfiala să vă împodobiţi şi cu femeile cele necurate să nu vorbiţi, să aveţi în jos căutarea, iar sufletul sus, să fugiţi de cuvintele cele împotrivă; dregătorie dăscălească să nu doriţi, cinstea acestei lumi întru nimic s-o socotiţi.
Iar de ar face cineva vreun bine spre folosul altora, de la Dumnezeu plata s-o aştepte şi veşnica răsplătire de la Iisus Hristos, Domnul nostru". Acestea zicîndu-le Vasile către ucenicii lui Libaniu şi ei ascultînd nu fără de mirare, iarăşi a plecat cu Eubul în cale.
După ce au sosit în Ierusalim, toate Sfintele Locuri cu credinţă şi cu dragoste înconjurîndu-le şi într-însele închinîndu-se lui Dumnezeu, Care este peste tot, ei s-au arătat episcopului acelei cetăţi, cu numele Maxim, şi l-au rugat ca să-i boteze în Iordan. Episcopul, văzîndu-i plini de credinţă, a făcut după credinţa lor şi luînd clerul său a mers cu Vasile şi cu Eubul la Iordan, iar cînd era pe mal, Vasile a căzut la pămînt şi, cu lacrimi şi glas, s-a rugat la Dumnezeu ca să-i arate vreun semn al credinţei lui.
Deci, tremurînd, s-a sculat şi s-a dezbrăcat de hainele sale, odată cu care şi pe omul cel vechi l-a lepădat şi, intrînd în apă, se ruga. Cînd s-a apropiat arhiereul să-l boteze, iată s-a pogorît un fulger de foc spre ei, şi ieşind un porumbel din fulgerul acela, s-a pogorît în Iordan, şi, tulburînd apa, a zburat la cer; iar cei ce stăteau pe mal, văzînd aceea, s-au cutremurat şi au preamărit pe Dumnezeu.
Vasile, fiind botezat, a ieşit din apă, şi mirîndu-se episcopul de dragostea ce avea către Dumnezeu, l-a îmbrăcat în haina Învierii lui Hristos, rugîndu-se. Apoi a botezat şi pe Eubul, i-a uns pe ei cu mir şi i-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine. Întorcîndu-se în sfînta cetate, au petrecut într-însa un an; după aceasta s-au dus în Antiohia, unde Meletie arhiepiscopul a hirotonit pe Vasile diacon şi acolo a tîlcuit Pildele lui Solomon.
Nu după multă vreme, s-a dus cu Eubul în patria sa, Capadocia, apropiindu-se de cetatea Cezareei. Apoi s-a descoperit într-o vedenie de noapte lui Leontie, arhiepiscopul Cezareei, despre venirea lor şi că Vasile o să fie în vremea sa arhiepiscop al acelei cetăţi. Deci, dimineaţa, chemînd arhiepiscopul pe arhidiaconul său şi pe unii din clericii cei cinstiţi, i-a trimis la porţile cetăţii dinspre răsărit, poruncindu-le ca pe cei doi străini ce-i vor întîmpina, să-i aducă la dînsul cu cinste. Iar ei ducîndu-se şi întîmpinînd pe Vasile şi Eubul, pe cînd intrau în cetate, i-au adus la arhiepiscop.
El, văzîndu-i pe dînşii, s-a mirat, că pe unii ca aceştia îi văzuse în vedenie, şi a preamărit pe Dumnezeu. Apoi i-a întrebat arhiepiscopul de unde vin şi cum se numesc. Înştiinţîndu-se despre numele lor, a poruncit să-i aducă la masă şi să-i ospăteze. După aceea, chemînd clerul său şi bărbaţi aleşi din cetate, le-a spus toate cele ce i s-au vestit lui despre Vasile în vedenie, de la Dumnezeu. Atunci clerul cu un glas a zis: "De vreme ce pentru cinstita ta viaţă ţi-a arătat Dumnezeu pe moştenitorul scaunului tău, se cade să faci cu dînsul precum îţi este plăcerea; căci cu adevărat vrednic este omul pe care judecăţile lui Dumnezeu îl descoperă".
Apoi a chemat arhiepiscopul pe Vasile şi pe Eubul şi a început a vorbi cu ei din Scripturi, vrînd ca să afle priceperea lor; şi auzindu-i, s-a mirat de noianul înţelepciunii ce se afla într-înşii, apoi ţinîndu-i la sine, îi cinstea după vrednicie. Vasile, petrecînd în Cezareea, avea acelaşi fel de viaţă precum a văzut mai înainte la mulţi cuvioşi, pe cînd a înconjurat Egiptul, Palestina, Siria şi Mesopotamia, căutînd pe Eustatie filosoful şi cercetînd într-acele părţi pe părinţii cei nevoitori; deci, le urma bine cu chipul şi cu viaţa monahicească.
După aceea a fost hirotonit prezbiter de Ermoghen, episcopul Cezareei, care a fost după Leontie, şi era povăţuitorul monahilor. Murind Ermoghen arhiepiscopul, era cerut în scaun Sfîntul Vasile, ca un vrednic şi de Dumnezeu mai înainte însemnat; dar, fugind de cinste, s-a ascuns, şi a fost ridicat la arhiepiscopie Eusebiu, bărbat bun la obiceiuri cu adevărat, dar puţin învăţat şi întru înţelepciunea cărţii neiscusit; deci, acela ştiind pe Vasile că era de toţi foarte cinstit şi lăudat ca un mai înţelept filosof şi cu viaţa sfîntă, a început ca un om neputincios a fi biruit de zavistie şi se arăta rău-voitor lui Vasile.
Acest lucru înţelegîndu-l Sfîntul Vasile, nevrînd să fie pricinuitor de zavistie, s-a dus în pustia Pontului, unde a chemat prin scrisori şi pe prietenul său, pe Sfîntul Grigorie de Nazianz; acolo, adunînd cu dînsul mulţime de monahi, a făcut rînduială de viaţă monahală, fiind luminat de Duhul Sfînt, şi petrecea viaţa îngerească pe pămînt. Le ajuta lor la o viaţă ca aceea şi fericita Emilia, maica lui Vasile, petrecînd nu departe de ei, de cealaltă parte de rîu, în sat, şi de hrana lor îngrijindu-se; apoi, rămînînd văduvă, toată sîrguinţa o avea ca să placă lui Dumnezeu.
Fiind vremea, Vasile şi Grigorie au ieşit din pustie, siliţi de trebuinţele Sfintei Biserici, care atunci era tulburată de eretici. Pentru că pe Grigorie, tatăl său, l-a luat la sine spre ajutorul drept-credincioşilor în cetatea Nazianzului, fiind bătrîn şi neputînd să se lupte acum cu lupii; iar Vasile, împăcîndu-se cu Eusebiu, arhiepiscopul Cezareii, acesta, prin scrisoare, l-a rugat să se întoarcă la dînsul şi să ajute Bisericii care lupta contra arienilor.
Văzînd fericitul Vasile o primejdie ca aceea a Sfintei Biserici, şi cinstind mai mult trebuinţa cea de obşte, decît viaţa pustnicească, a lăsat singurătatea şi a venit în Cezareea, unde foarte mult a lucrat cu cuvîntul şi cu scrisul, curăţind credinţa cea dreaptă de eresuri. Apoi arhiepiscopul Eusebiu şi-a dat sfîrşitul pe braţele lui Vasile, dîndu-şi sufletul său lui Dumnezeu; iar după dînsul, lucrînd Sfîntul Duh, marele Vasile, chiar nevrînd a fi ridicat în scaun, a fost sfinţit de mulţi episcopi, între care era şi bătrînul Grigorie, tatăl lui Grigorie de Nazianz; căci acela, fiind neputincios şi obosit de bătrîneţe, a poruncit să-l ducă în Cezareea, să silească pe Vasile a veni la arhiepiscopie, ca nu cumva arienii să ridice pe vreunul dintre ai lor în scaunul acela.
Deci, Vasile ocîrmuia Biserica lui Hristos; iar pe Petru, fratele său cel după trup, l-a sfinţit prezbiter, ca să-i ajute la ostenelile bisericeşti, iar mai tîrziu l-a pus episcop în cetatea Sevastiei. În acelaşi timp şi mama sa, fericita Emilia, după o viaţă de mai bine de 90 de ani, şi-a dat sufletul Domnului. Ea a mai avut încă un fiu, pe Grigorie, episcopul Nissei, şi pe Petru, pe care l-am pomenit, precum şi o fiică, Macrina fecioara, întîia născută, şi ceilalţi fii, crescuţi întru mari fapte bune.
După un timp oarecare, fericitul Vasile a cerut de la Dumnezeu să i se dea darul înţelepciunii, aşa încît, cu ale sale cuvinte curate, să poată săvîrşi slujba cea fără de sînge şi să vie spre el Duhul Sfînt. După şase zile, adică în ziua a şaptea, pogorîndu-se Duhul Sfînt, a început a liturghisi şi săvîrşi în toate zilele jertfa cea fără de sînge. După ce a trecut cîtăva vreme, cu credinţă şi cu rugăciune a început a scrie cu propria sa mînă tainele sfintei slujbe. Şi în acea noapte i s-a arătat Domnul în vedenie, cu apostolii, făcînd înainte punere a pîinii şi a paharului, la Sfîntul Jertfelnic; apoi, sculînd pe Vasile, i-a zis: "După a ta cerere, să se umple gura ta de laudă, ca adică, cu ale tale curate cuvinte, să aduci slujba cea fără de sînge". Iar el s-a sculat tremurînd, neputînd să privească cu ochii la arătarea Domnului cea luminoasă.
După această arătare luminoasă a mers în biserică şi, apropiindu-se de Sfîntul Altar, a început a grăi şi a scrie pe hîrtie, în limba grecească, astfel: Să se umple gura mea de laudă, ca să cînt slava Ta, Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ne-ai zidit pe noi şi ne-ai adus în viaţa aceasta, rostind apoi şi celelalte rugăciuni ale Sfintei Biserici.
Iar după sfîrşitul rugăciunilor a ridicat pîinea, rugîndu-se cu dinadinsul şi zicînd: "Ia aminte, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfînt lăcaşul Tău şi de pe scaunul măririi împărăţiei Tale, şi vino ca să ne sfinţeşti pe noi; Cel ce şezi sus, împreună cu Tatăl, şi aici cu noi eşti nevăzut, învredniceşte-ne, cu puternică mîna Ta, ca să ni se dea preacuratul Tău trup şi cinstitul Tău sînge nouă, tuturor popoarelor".
Arhiereul săvîrşindu-le pe acestea, Eubul, cu cei mai întîi clerici, au văzut o lumină cerească luminînd altarul şi pe arhiereu şi nişte bărbaţi prealuminaţi în veşminte albe, înconjurînd pe acel mare arhiereu. Văzînd aceasta, s-au înspăimîntat foarte mult şi au vărsat lacrimi, lăudînd pe Dumnezeu.
În vremea aceea, marele Vasile chemînd un argintar, i-a poruncit ca din aur curat să facă o pasăre, în chipul porumbelului ce s-a arătat deasupra Iordanului, spre păzirea dumnezeieştilor Taine, şi l-a aşezat deasupra Sfintei Mese.
Altă dată, sfîntul, săvîrşind dumnezeiasca slujbă, un evreu, prefăcîndu-se creştin, vrînd să iscodească despre Sfintele Taine, s-a lipit de cei credincioşi şi a intrat în biserică; acolo a văzut pe Sfîntul Vasile că avea în mîinile sale un prunc, pe care-l sfărîma. Împărtăşindu-se credincioşii din mîinile sfîntului, a venit şi evreul; şi i-a dat arhiereul, ca şi celorlalţi creştini, o parte din Sfintele Daruri, pe care luînd-o evreul în mîini, a văzut că era adevărată carne. După aceea, apropiindu-se de pahar, a văzut că era sînge adevărat în el.
Deci a păstrat rămăşiţele Sfintei Împărtăşanii şi, mergînd acasă, le-a arătat femeii sale, şi i-a spus despre tot ce a văzut cu ochii săi; apoi crezînd cu adevărat că înfricoşată şi preaînaltă este taina creştinească, a doua zi a mers la Fericitul Vasile, rugîndu-l să-i dea Sfîntul Botez. Iar Vasile, dînd mulţumire lui Dumnezeu, nu a întîrziat a boteza pe evreu, împreună cu toată casa lui.
Altă dată, mergînd undeva sfîntul, o femeie săracă, fiind nedreptăţită de eparhul cetăţii, a căzut în cale la picioarele fericitului, rugîndu-l ca să scrie despre dînsa la acel boier, ca unul care avea multă trecere către dînsul. Sfîntul, luînd o hîrtie, a scris către boier astfel: "S-a apropiat de mine această săracă femeie, care îţi aduce scrisoarea mea, nădăjduind că mă iubeşti şi are trecere cuvîntul meu la tine; deci m-a rugat ca să-ţi scriu, să n-o mai superi. De este adevărată nădăjduirea ei, arată cu lucrul, şi fă milă cu femeia aceasta".
Scriind sfîntul hîrtia, a dat-o femeii celei sărace, iar ea luînd-o, a dus-o şi a dat-o boierului, care, citind-o, a scris înapoi sfîntului: "După scrisoarea ta, părinte sfinte, aş fi voit să fac milă acestei femei sărace, dar nu pot, de vreme ce se află sub dajdie". Iar sfîntul iarăşi a scris către dînsul: "Dacă ai voit şi n-ai putut, bine; iar de ai putut şi n-ai voit, atunci te va aduce Dumnezeu în starea celor ce au trebuinţă ca, atunci cînd vei voi să fii miluit, să nu poţi fi". Acest lucru s-a şi întîmplat, pentru că, nu după multă vreme, supărîndu-se împăratul pe acest eparh, căci auzea că face multe năpăstuiri, l-a aruncat în închisoare, ca să despăgubească pe cei pe care îi năpăstuise. Eparhul a trimis din închisoare rugăminte la Sfîntul Vasile ca să-l miluiască şi să înduplece pe împărat, prin mijlocirea sa.
Vasile grăbindu-se, a rugat pe împărat pentru dînsul şi, după şase zile, a venit poruncă pentru liberarea boierului de la închisoare. Eparhul văzînd milostivirea sfîntului către dînsul, a alergat la el spre a-i mulţumi, iar femeii sărace i-a dat îndoit din averile sale.
Altă dată, era foamete atîta de mare în eparhia sfîntului, încît mulţi oameni au murit, din lipsă de hrană. Sfîntul, văzînd pe boieri că ţin grîul în hambare şi nu-l dau săracilor, se mîhnea de învîrtoşarea inimii acestora; căci o altă neomenie mai mare decît aceasta nu este, ca într-o vreme ca aceea cei bogaţi să nu voiască a vinde grîul, ci să aştepte ca, vînzîndu-l mai scump, să adune mai mulţi bani. Dar nu ştiu ticăloşii că, cu cît aşteaptă vreme mai multă să adune bani mai mulţi şi să strîmtoreze pe cei săraci, cu atît îşi înmulţesc asupra lor mînia lui Dumnezeu; căci ce altceva este mai rău decît să păstreze grîul şi să negustorească strîmtorarea săracilor, să se lipsească şi să moară de foame? Cum să-i numească cineva pe aceştia creştini? Cum să-i numească oameni pe ei care sînt mai sălbatici decît fiarele, că fiarele iubesc pe cele asemenea lor, iar aceştia nu se milostivesc spre cei de o seminţie cu dînşii. Unii ca aceştia erau, în vremea aceea, boierii Cezareei.
Sfîntul îi învăţa în fiecare zi despre milostenie, îi sfătuia, îi ruga, le scria, le aducea aminte de iubirea de străini a lui Avraam, de primirea de străini a lui Lot, de istoria lui Iosif cel preafrumos, cum a hrănit pe egipteni, şi mai ales cuvintele acestea: Surpa-voi hambarele mele şi mai mari le voi zidi. Acestea făcîndu-le şi zicîndu-le sfîntul, de-abia i-a înduplecat să-şi deschidă hambarele. Atunci, urmînd lui Hristos, care a spălat picioarele ucenicilor, slujea singur la împărţirea grîului, singur fierbea seminţe, singur le împărţea săracilor hrana; şi aşa făcînd multe zile, a potolit primejdia foametei.
În acea vreme, împăratul Iulian (361-363), necuratul şi păgînul, vrînd să ducă război asupra perşilor, a venit în părţile Cezareei Capadociei; iar Sfîntul Vasile cunoscîndu-l de la Atena, căci învăţase acolo împreună cu dînsul, a luat poporul său şi l-a întîmpinat, cinstindu-l ca pe un împărat, şi fiindcă nu avea alt dar să-i ducă, i-a dus trei pîini de orz, dintr-acelea care mînca sfîntul; căci aşa ceruse împăratul, să-i ducă dintr-acelea din care mănîncă el. Deci, primind împăratul darul, a zis slujitorilor să-i răsplătească lui şi să-i dea iarbă din livadă.
Sfîntul, văzînd o necinste ca aceasta, a zis împăratului: "Noi, împărate, ţi-am adus dintr-acelea care mîncăm, precum ai cerut, iar împărăţia ta, precum se vede, ne-ai răsplătit darul, dîndu-ne dintre acelea pe care le mănînci însuţi". Auzind acestea împăratul, s-a mîniat foarte şi a zis sfîntului: "Acum primeşte darul acesta, şi cînd mă voi întoarce din Persia biruitor, voi arde cetatea ta de tot şi pe nebunul popor cel amăgit de tine îl voi robi, căci necinsteşte pe zeii cărora mă închin eu, şi atunci vei lua şi tu cuviincioasa răsplătire". Astfel înfricoşîndu-l păgînul împărat, s-a dus în Persia.
Sfîntul întorcîndu-se în cetate şi chemînd toată mulţimea poporului, le-a spus îngrozirile împăratului, iar după aceea i-a sfătuit, zicînd: "Să nu vă mîhniţi, fraţii mei creştini, de banii voştri, ci numai de viaţa voastră să vă îngrijiţi; duceţi-vă şi aduceţi banii voştri, să-i adunăm într-un loc, şi cînd vom auzi că se întoarce împăratul, să-i punem grămezi în calea lui, căci văzîndu-i, ca un iubitor de bani ce este, se va îmblînzi şi nu va face asupra noastră precum vorbeşte". Ducîndu-se creştinii, au făcut precum le-a poruncit sfîntul, au adus avuţii nenumărate, aur, argint şi pietre scumpe.
Sfîntul primindu-le, le-a pus în casa de vase, scriind deasupra numele fiecăruia, ca să se păstreze pînă cînd vor auzi despre întoarcerea împăratului. Cînd a înţeles sfîntul că se întoarce împăratul, a adunat mulţimea creştinilor, împreună cu femeile şi cu copiii, şi le-a poruncit să postească trei zile; apoi i-a suit în muntele Cezareei, care acum se numeşte Didim, adică geamăn, căci are două vîrfuri, în care era şi o biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Rugîndu-se creştinii în biserica aceea, cu inima zdrobită, milostivului Dumnezeu şi Preasfintei Maicii Lui, ca să risipească sfatul păgînului împărat, sfîntul a văzut stînd împreună cu poporul la rugăciune mulţime de oaste cerească împrejurul muntelui, şi în mijlocul lor a văzut o femeie şezînd pe un scaun cu multă slavă, şi a zis către îngerii care stăteau împrejur: "Chemaţi la mine pe Mercurie, ca să se ducă să ucidă pe Iulian, vrăjmaşul Fiului meu". Deci, s-a arătat Sfîntului Vasile Mucenicul Mercurie, îmbrăcat cu armele lui, şi luînd voie de la femeia aceea, care era Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, s-a dus degrabă.
După ce sfîntul a văzut această vedenie, a luat îndată pe unii din clerici şi s-a pogorît în cetate; şi era acolo o biserică a Sfîntului Mercurie, în care se aflau moaştele lui, cinstindu-se de creştini; căci Sfîntul Mercurie a murit acolo în Cezareea, mai înainte cu 100 de ani, în vremea împărăţiei lui Deciu (249-251) şi Valerian (253-259).
Deci, în biserica aceasta intrînd sfîntul, se ruga înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, lîngă care era şi chipul Sfîntului marelui Mucenic Mercurie, cu suliţă ca un ostaş. Vasile se ruga ca acel păgîn împărat, pierzătorul creştinilor, să nu se întoarcă viu de la război. Şi a văzut chipul Sfîntului Mercurie, cel de lîngă Preacurata Născătoare de Dumnezeu, schimbîndu-se, şi s-a făcut nevăzut cîtăva vreme; iar după puţin, s-a arătat cu suliţa sîngerată; pentru că în vremea aceea Iulian a fost însuliţat la război de Sfîntul Mucenic Mercurie, cel trimis de Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu, spre pierzarea vrăjmaşului lui Dumnezeu. Atunci a cunoscut sfîntul că acea vedenie a fost adevărată; apoi îndată s-a suit în munte şi a zis creştinilor: "Bucuraţi-vă şi vă veseliţi astăzi, fraţilor, căci s-a auzit rugăciunea noastră şi împăratul şi-a luat cuviincioasa pedeapsă; pentru aceasta, mulţumind lui Dumnezeu, să mergem în cetate, ca să-şi ia fiecare din voi banii săi".
Creştinii auzind acestea, cu un cuget au strigat toţi: "Dacă am voit să-i dăm împăratului celui păgîn, acum, oare, să nu-i dăruim Împăratului cerului şi al pămîntului, Cel ce ne-a dăruit viaţa noastră?" Iar sfîntul lăudîndu-le sîrguinţa lor, a poruncit să-şi ia fiecare a treia parte din cele ce a dat, iar cu cealaltă avuţie să zidească o casă de săraci şi de străini, spital, casă de bătrîni şi de sărmani. Sfîntul Vasile avea şi acest dar: pe cînd slujea şi înălţa Sfintele Daruri, cunoştea că vine darul Sfîntului Duh, printr-un semn ca acesta: Porumbelul acela de aur, care era deasupra dumnezeieştii Mese, cea cu Sfintele Daruri, mişcîndu-se de dumnezeiasca putere, de trei ori se clătina.
Odată, slujind fericitul şi înălţînd Sfintele, nu s-a făcut obişnuitul semn al porumbelului, care, prin cea de trei ori mişcare, însemna pogorîrea Duhului Sfînt. Drept aceea, Vasile gîndind la aceasta, a văzut un diacon din cei ce ţineau ripidele făcînd semn spre o femeie ce sta înaintea altarului. Deci, a poruncit ca să se depărteze diaconul acela de la Sfînta Masă, şi şapte zile i-a dat canon ca să postească şi să se roage, şi fără somn toată noaptea la rugăciune să petreacă; iar din averile lui să le dea la săraci.
Deci, dintr-acea vreme Sfîntul Vasile a poruncit ca să fie în biserică înaintea altarului perdele şi îngrădire pentru femei, ca să nu îndrăznească vreuna a privi în altar în vremea dumnezeieştii slujbe; iar aceea care ar îndrăzni, să fie gonită din biserică şi de Sfînta Împărtăşire să se despartă.
Într-acea vreme tulbura Biserica lui Hristos Valens (364-378), împăratul cel orbit cu eresul arian, care pe mulţi episcopi drept- credincioşi izgonindu-i din scaunele lor, a ridicat pe arieni în locurile acelora; iar pe alţii mici la suflet şi fricoşi i-a silit ca să se învoiască cu eresul lui. Deci, se mînia şi se tulbura văzînd pe Sfîntul Vasile pe scaunul său, fiind fără temere şi în credinţa sa fiind nemişcat ca un stîlp, şi pe alţii sprijinindu-i şi sfătuindu-i să se depărteze de eresul arian ca de un lucru urît de Dumnezeu. Împăratul, străbătînd stăpînirea sa, şi pe cei dreptcredincioşi pretutindeni chinuindu-i mult, a mers la Antiohia şi în Cezareea Capadociei, îngrijindu-se cu dinadinsul să aducă pe Vasile la unirea ariană. Deci a îndemnat pe voievozii săi, pe boieri şi pe sfetnici cu rugăminte, cu făgăduinţe şi cu îngroziri să sfătuiască pe Vasile spre a face voia lui.
De aceea, supărau foarte mult pe sfîntul cei de un gînd cu împăratul; dar încă şi femeile cele de neam mare şi care aveau cunoştinţă cu împăratul, trimiteau pe eunucii lor la sfîntul, sfătuindu-l şi îndemnîndu-l să vină la unirea gîndului împărătesc; dar nimic n-au sporit, pentru că n-au găsit un om slab la inimă, ci un om hotărît.
După aceea, Modest, eparhul, cu mai multă îndîrjire s-a sculat asupra lui; deoarece chemîndu-l la sine şi neputînd să-l plece cu momeli la credinţa împărătească, îl îngrozea cu mînie. Iar sfîntul, la îngrozirile lui, cu îndrăzneală a răspuns: "Averile mele voieşti să le iei? Pe tine nu te vei îmbogăţi, iar pe mine nu mă vei sărăci. Dar, socotesc că aceste haine vechi ale mele şi aceste puţine cărţi, în care este toată bogăţia mea, nu-ţi trebuiesc; de izgonire nu mă tem, pentru că al meu este tot pămîntul, sau mai bine să zic, al lui Dumnezeu. De chinuri nu mă îngrijesc, care mă vor duce la doritul sfîrşit, şi cu acestea bine îmi vei face, căci mai degrabă mă vei trimite la Dumnezeul meu".
Modest a zis: "Nimeni n-a vorbit cu mine cu aşa îndrăzneală". Iar sfîntul i-a răspuns: "Căci nu ţi s-a întîmplat să vorbeşti cu vreun episcop. Noi întru celelalte arătăm smerenie şi blîndeţe, însă cînd cineva voieşte să ia de la noi pe Dumnezeu şi dreptatea Lui, apoi nu ne îngrijim de nici unul". La sfîrşit Modest a zis: "Să te gîndeşti pînă dimineaţă, căci la pierzare te voi da". Iar el a răspuns: "Eu dimineaţă acelaşi voi fi; însă voiesc ca şi tu să fii neschimbat în cuvîntul tău". Nişte cuvinte îndrăzneţe ca acestea, ale Sfîntului Vasile, le-a spus Modest împăratului, iar el i-a poruncit să nu-l supere mai mult.
Sosind praznicul Arătării Domnului (Botezul), împăratul, ca şi cum vrînd să placă puţin lui Vasile, a intrat în biserica lui şi, privind la buna podoabă şi la rînduiala bisericii, la cîntarea şi la rugăciunea credincioşilor luînd aminte, se uimea; căci n-a văzut niciodată într-ale sale biserici ariene o rînduială şi bună podoabă ca aceea. Acolo, Sfîntul Vasile, apropiindu-se de împărat, grăia către el cuvinte dumnezeieşti, iar nu omeneşti, pe care le-a auzit şi Grigorie de Nazianz - fiindcă se întîmplase atunci acolo, care a şi scris despre aceea. De atunci împăratul a început a fi mai bun către Vasile.
Însă, ducîndu-se în Antiohia, iarăşi s-a schimbat spre mînie împotriva lui Vasile, fiind învăţat de oamenii cei răi; la clevetirea acestora plecîndu-se, a judecat să izgonească pe Vasile. Cînd voia să iscălească hotărîrea, scaunul pe care şedea împăratul s-a mişcat, iar condeiul cu care voia să scrie i s-a stricat. A luat al doilea condei, dar şi acela s-a stricat, la fel şi al treilea, apoi mîna i-a tremurat şi frica a căzut peste dînsul; iar el cunoscînd puterea lui Dumnezeu, a rupt hîrtia.
Atunci vrăjmaşii dreptei credinţe, arienii, stăruiau la împărat ca să-i facă rău lui Vasile. Deci s-a trimis de împărat un senator, Anastasie, ca să aducă pe Vasile în Antiohia. Ajungînd în cetatea Cezareea şi spunînd lui Vasile porunca împăratului, sfîntul a răspuns: "Eu, fiule, mai înainte cu puţine zile m-am înştiinţat că împăratul, supunîndu-se sfatului nepricepuţilor oameni, trei condeie a sfărîmat, vrînd să iscălească hotărîrea mea pentru surghiun şi să întunece adevărul. Dar condeiele cele nesimţitoare au oprit pornirea lui, preferînd să se strice, decît să slujească la nedreapta lui judecată".
Fiind adus în Antiohia, a stat înaintea judecăţii eparhului, care l-a întrebat de ce nu se ţine de credinţa împăratului. Sfîntul Vasile a răspuns: "Să nu fie aceea ca, abătîndu-mă de la dreapta credinţă creştinească, să urmez necuratei învăţături ariene; căci credinţa în Unul Dumnezeu am primit-o de la părinţi, spre a o slăvi". Judecătorul îl îngrozea cu moartea. Însă el a răspuns: "Să-mi fie mie ca pentru adevăr să pătimesc şi din legăturile trupeşti să mă dezleg; pentru că aceasta de multă vreme o doresc, dar voi să nu vă schimbaţi făgăduinţa voastră". Eparhul a vestit despre aceasta împăratului, spunîndu-i că bărbatul acela este mai presus de îngrozire, căci este neschimbată credinţa lui, nemişcată şi neslăbită inima lui. Iar împăratul, umplîndu-se de mînie, se gîndea cum ar putea să piardă pe Vasile. Într-acea vreme, Galatie, fiul împăratului, s-a îmbolnăvit de o durere mare şi deznădăjduindu-se, era aproape de moarte. Maica aceluia, venind la împăratul, se certa cu dînsul, zicînd: "Pentru că ai nedreaptă credinţă în Dumnezeu şi faci rău arhiereului lui Dumnezeu, pentru aceea moare fiul meu".
Auzind acestea Valens, a chemat pe Vasile şi i-a zis: "Dacă sînt plăcute lui Dumnezeu dogmele credinţei tale, să faci sănătos pe fiul meu cu rugăciunile tale". Răspuns-a sfîntul: "De te vei uni, împărate, cu credinţa cea dreaptă şi vei dărui pace Bisericilor, apoi fiul tău va fi viu".
Împăratul, făgăduind să împlinească aceasta, îndată Sfîntul Vasile, rugîndu-se lui Dumnezeu pentru viaţa fiului împăratului, l-a făcut sănătos. Apoi a liberat pe Vasile cu cinste la scaunul său. Arienii auzind şi văzînd acestea, cîrteau în inimile lor pline de zavistie şi de răutate şi ziceau împăratului: "Şi noi putem să facem aceasta". După aceea au înşelat pe împăratul, încît a îngăduit a se boteza fiul său.
După ce arienii l-au botezat, îndată a murit în mîinile lor. Aceasta văzînd-o cu ochii săi, cel mai sus pomenit Anastasie, a spus-o împăratului Valentinian (364-375), adică fratelui lui Valens, care împărăţea în Apus, împăratul Răsăritului. El, mirîndu-se de o minune ca aceea, a preamărit pe Dumnezeu. Apoi Sfîntului Vasile i-a trimis multă avere, prin mîinile lui Anastasie, pe care Vasile luînd-o, a zidit prin cetăţi spitale, în eparhia sa, şi a miluit mulţime de săraci şi de neputincioşi.
Sfîntul Grigorie de Nazianz povesteşte că Sfîntul Vasile a tămăduit şi pe Modest eparhul, acel care era vrăjmaş sfîntului, pe cînd acela se îmbolnăvise foarte rău şi căuta ajutor cu smerenie în boala sa, la sfintele lui rugăciuni. Apoi multă vreme trecînd, a venit după Modest alt eparh în ţara aceea, anume Eusebiu, rudenia împăratului.
Era în zilele acelea, în Cezareea, o văduvă tînără, bogată şi foarte frumoasă, anume Vestiana, fiica lui Arax, care era senator al mai marelui sfat; pe acea văduvă, Eusebiu eparhul voia s-o dea cu sila în însoţirea unui om cu boierie. Dar ea, fiind cu mintea întreagă şi vrînd să păzească curăţia văduviei sale neprihănită, nu voia să se mărite după bărbat. Cînd a înţeles că vor s-o dea cu sila, a fugit la biserică şi a alergat la Sfîntul Vasile, arhiereul lui Dumnezeu.
El, primind-o spre apărare, nu voia s-o dea oamenilor care veniseră după dînsa. Apoi a trimis-o în taină în mănăstirea de fecioare, la sora sa, Cuvioasa Macrina. Drept aceea, eparhul, supărîndu-se pe Sfîntul Vasile, a trimis pe ostaşii săi să ia cu sila din biserică pe acea văduvă. Dar, negăsind-o, a poruncit s-o caute în camera sfîntului, unde îngerii petreceau; iar eparhul fiind necurat, credea că Vasile o ţine la dînsul pentru păcat. Negăsind-o nicăieri, a chemat pe Vasile la dînsul şi l-a certat foarte aspru, voind a-l pune la grele chinuri ca să-i dea pe acea văduvă. Sfîntul Vasile era gata la toate chinurile, zicînd: "De vei porunci să se strivească cu fiare corpul meu, îmi vei tămădui pîntecele meu, căci mă vezi că sînt bolnav". În acel timp s-au înştiinţat cetăţenii despre cele ce se făceau, şi ridicîndu-se cu toţii, nu numai bărbaţii, ci şi femeile, alergară cu arme şi ciomege la curtea eparhului, voind a-l ucide pentru sfîntul părinte, păstorul lor. Dacă Sfîntul Vasile n-ar fi potolit poporul, l-ar fi ucis pe eparh, care, văzînd atîta tulburare în popor, s-a temut foarte mult şi a eliberat pe sfînt, fără a-l supune la vreo pedeapsă.
Eladie, fostul ucenic al marelui Vasile, însuşi văzător şi urmaş al minunilor lui la moştenirea scaunului său, bărbat îmbunătăţit şi sfînt, a spus un lucru nemincinos ca acesta: "Un boier drept- credincios, anume Proterie, cercetînd Locurile Sfinte, a gîndit să dea pe fiica sa într-una din mănăstiri, să slujească lui Dumnezeu. Dar diavolul, care de la început urăşte binele, a împins pe o slugă a lui Proterie spre dorirea fiicei stăpînului său. Văzînd sluga că acest lucru este greu, spre care nici nu îndrăznea, simţindu-se ne-vrednic, a mers la un vrăjitor care locuia în acea cetate, căruia i-a spus toată dorinţa sa, şi i-a făgăduit să-i dea mult aur dacă va face cu farmecele sale să ia de soţie pe fiica stăpînului său.
La început vrăjitorul n-a voit, apoi mai pe urmă a zis: "De vei voi, te voi trimite la stăpînul meu, diavolul, şi el îţi va ajuta la aceasta, dacă vei face şi tu voia lui"; iar acel ticălos rob a zis: "Făgăduiesc că voi face tot ce-mi va porunci". Fermecătorul a zis: "Te vei lepăda de Hristos al tău şi vei da scrisoare pentru aceasta?". Iar el a zis: "Gata sînt, numai să-mi cîştig dorinţa mea". Vrăjitorul a răspuns: "De făgăduieşti aşa, apoi şi eu îţi voi fi de ajutor".
Luînd o hîrtie, a scris diavolului astfel: "De vreme ce mi se cade a mă sîrgui, stăpîne al meu, ca să mă lepăd de creştineasca credinţă şi să vin spre a ta stăpînire, întru înmulţirea părţii tale, iată trimit la tine acum pe tînărul care va aduce scrisoarea mea, fiindcă este aprins de dor către o fecioară; şi te rog să-i dai ajutor să-şi cîştige dorinţa sa, ca şi eu întru aceasta să mă preamăresc şi cu mai mare sîrguinţă să cîştig pe mulţi care îţi vor fi plăcuţi".
O scrisoare ca aceasta scriind către diavol, a dat-o acelui tînăr şi l-a trimis, zicîndu-i: "Să mergi în această oră a nopţii şi să stai la mormintele păgîne, să ridici hîrtia în văzduh şi-ţi vor sta de faţă cei ce te vor duce la diavolul". Iar el, ticălosul, degrabă s-a dus şi ajungînd la morminte, a început a chema pe diavoli în ajutor. De îndată duhurile viclene s-au arătat în faţa lui şi cu bucurie au dus pe cel înşelat la stăpînul lor; apoi văzîndu-l că şedea pe scaun înalt şi înconjurat de duhuri viclene, i-a dat scrisoarea de la vrăjitor şi, luînd-o, diavolul a zis către tînăr: "Crezi în mine?". Iar el a zis: "Cred". Şi diavolul i-a zis: "Te lepezi de Hristos al tău?".
Iar ticălosul a zis: "Mă lepăd". Satana i-a zis: "De multe ori mă înşelaţi voi creştinii; cînd vă trebuie ajutorul meu, veniţi la mine, iar după ce vă împliniţi dorinţa voastră, iarăşi vă lepădaţi de mine şi vă apropiaţi de Hristos al vostru; iar El, ca un bun şi iubitor de oameni, vă primeşte. Voiesc să-mi faci zapis, cum că te lepezi de bunăvoie de Hristos şi de Botez şi făgăduieşti ca să fii al meu în veci, să rabzi cu mine veşnica muncă în ziua judecăţii; şi aşa eu îndată voi împlini dorinţa ta". Iar tînărul a scris precum diavolul a voit.
Atunci balaurul pierzător de suflete a trimis pe diavolul desfrînării şi a aprins pe fecioara aceea de nesăţioasa dragoste către acest tînăr, încît neputînd răbda patima trupească, a căzut la pămînt, rugîndu-se de tatăl său: "Miluieşte-mă, miluieşte-mă pe mine, fiica ta, şi mă dă ca soţie acelui tînăr al nostru, pe care l-am iubit foarte mult; iar de nu vei face aceasta unicei tale fiice, în scurt timp mă voi omorî şi vei da seamă pentru mine în ziua judecăţii".
Auzind aceasta tatăl, s-a înspăimîntat şi se tînguia, zicînd: "Vai mie păcătosul, cum s-a întîmplat aceasta fiicei mele? Cine mi-a furat comoara? Cine a amăgit pe fiica mea? Cine mi-a întunecat lumina ochilor mei? Eu pe tine, fiica mea, voiam să te logodesc cu Mirele ceresc, ca să fii vieţuitoare împreună cu îngerii, şi ca totdeauna să preamăreşti pe Dumnezeu în psalmi şi în cîntări duhovniceşti, şi prin tine nădăjduiam ca şi eu să fiu mîntuit. Iar tu fără ruşine îmi vorbeşti pentru unirea nunţii. Să nu mă pogori cu mîhnire în iad, să nu-ţi ruşinezi neamul tău cel bun, însoţindu-te cu o slugă". Iar ea întru nimic nu socotea cuvintele tatălui său, zicînd într-una: "De nu vei face după dorinţa mea, atunci singură mă voi ucide".
Tatăl ei, nepricepînd ce să facă, după sfatul rudelor şi al prietenilor săi, a lăsat ca mai bine să fie voia ei, decît să o piardă; deci chemînd pe sluga lui, i-a dat de soţie pe fiica sa şi avere multă; apoi a zis către dînsa: "Mergi, fiică ticăloasă şi pătimaşă după bărbat; însă mi se pare că mult te vei căi pe urmă şi nu-ţi va fi de nici un folos".
Săvîrşindu-se nedreapta însoţire şi diavoleasca lucrare împlinindu-se, după cîtăva vreme au observat şi alţii că acel tînăr nu intră în Biserică şi cu Sfintele Taine nu se împărtăşeşte. De aceea, au spus ticăloasei sale soţii, zicîndu-i: "Nu ştii că bărbatul tău, pe care l-ai ales, nu este creştin, ci străin de credinţa lui Hristos?". Ea, auzind aceasta s-a umplut de mîhnire şi, aruncîndu-se la pămînt, a început să-şi lovească obrazul şi să-şi bată pieptul cu pumnii, strigînd: "Nimeni neascultînd de părinţii săi, nu s-a mîntuit vreodată. Cine va spune ruşinea tatălui meu, vai mie, ticăloasa, în cîtă pieire am căzut astăzi; de ce m-am născut? Şi născîndu-mă de ce n-am pierit?"
Astfel tînguindu-se ea, a auzit bărbatul ei şi a alergat la dînsa, întrebînd-o despre pricina tînguirii. Cunoscînd lucrul, dînsul a început a o mîngîia, zicînd că nu sînt adevărate cele despre dînsul, şi îi spunea că este creştin. La cuvintele lui puţin mîngîietoare, dînsa a zis: "De vei voi ca să mă încredinţezi cu adevărat, iar ticălosul meu de suflet să fie fără grijă, să mergi dimineaţă cu mine în Biserică şi înaintea mea să te împărtăşeşti cu Sfintele Taine şi atunci te voi crede".
Ticălosul ei bărbat, văzînd că nu poate tăinui acel lucru, a fost nevoit a-i spune toate cele petrecute şi cum s-a dat diavolului. Ea, căpătînd curaj şi scuturîndu-se de slăbiciunea femeiască, a alergat la Sfîntul Vasile şi a strigat: "Miluieşte-mă, ucenice al lui Hristos, miluieşte-mă pe mine, care n-am ascultat pe părintele meu şi diavolescului sfat m-am supus".
Povestindu-i toate cele petrecute cu bărbatul său, iar sfîntul chemîndu-l, l-a întrebat dacă sînt adevărate toate cele spuse despre dînsul de femeia sa. El cu lacrimi în ochi a răspuns: "Adevărat, sfinte al lui Dumnezeu, aşa este; de voi tăcea, faptele mele vor striga". Şi i-a povestit cum s-a dat diavolilor, iar sfîntul a zis: "Voieşti să te întorci iarăşi la Dumnezeul nostru, Iisus Hristos?". Tînărul a răspuns: "Da, voiesc, dar nu pot". Vasile l-a întrebat pentru ce nu poate, iar tînărul i-a răspuns: "Pentru că m-am lepădat de Hristos şi diavolului m-am încredinţat cu zapis". Iar Vasile a zis: "Nu te mîhni de aceasta; căci Dumnezeu este iubitor de oameni şi primeşte pe cei ce se pocăiesc".
Atunci femeia lui, aruncîndu-se la picioarele sfîntului, îl ruga, zicîndu-i: "Ucenice al lui Hristos, cît poţi, ajută-ne nouă!"; iar sfîntul a grăit către tînăr: "Dar crezi că te vei mîntui?" Iar el a zis: "Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!". Luîndu-l sfîntul de mînă, a făcut pe dînsul semnul Sfintei Cruci şi l-a închis la un loc, înăuntrul sfintelor ogrăzi; apoi a poruncit ca neîncetat să se roage lui Dumnezeu.
Singur a petrecut acolo trei zile, rugîndu-se lui Dumnezeu; după care sfîntul, cercetîndu-l, l-a întrebat: "Cum te afli, fiule?". Tînărul a răspuns: "Într-o mare primejdie mă aflu, stăpîne; nu pot răbda chiotul diavolesc, înfricoşările, săgetăturile şi lovirea pietrelor, pentru că, ţinîndu-mi zapisul, mă ocărăsc, zicîndu-mi: "Tu ai venit la noi, iar nu noi la tine"". Sfîntul i-a zis: "Nu te teme, fiule, şi numai să crezi". Dîndu-i puţină hrană, l-a însemnat cu semnul Crucii şi iarăşi l-a închis. După puţine zile, cercetîndu-l din nou, i-a zis: "Cum te afli, fiule?". Iar tînărul a răspuns: "De departe aud îngrozirile şi chiotul, iar pe dînşii nu-i văd". Apoi, dîndu-i puţină mîncare şi rugîndu-se pentru dînsul, l-a închis din nou şi s-a dus.
După patru zile, a venit din nou la dînsul şi l-a întrebat: "Cum te afli, fiule?". Iar el a răspuns: "Acum sînt bine, sfinte părinte; pentru că te-am văzut pe tine în vis, luptîndu-te pentru mine şi biruind pe diavolul". Deci, sfîntul, făcînd rugăciuni, l-a scos din închisoare şi l-a dus în chilia sa. A doua zi a chemat tot clerul bisericesc, pe monahi şi tot poporul cel iubitor de Hristos, şi le-a zis: "Să preamărim, fraţilor, pe iubitorul de oameni Dumnezeu, că iată, Bunul Păstor voieşte să ia pe umeri oaia cea pierdută şi s-o aducă în Biserică. Deci se cade să ne rugăm în această noapte bunătăţii Lui, ca să biruiască şi să ruşineze pe vrăjmaşul sufletelor noastre". Atunci s-a adunat poporul în Biserică şi a făcut rugăciuni de toată noaptea pentru tînărul ce se pocăia, strigînd: "Doamne miluieşte!".
Făcîndu-se ziuă, Vasile a luat pe tînăr de mînă şi l-a dus cu tot poporul în biserică, cîntînd psalmi şi laude. Şi iată diavolul, fără ruşine, a venit pe nevăzute cu toată puterea sa pierzătoare, vrînd să răpească pe tînăr din mîinile sfîntului. Iar tînărul a început a striga: "Sfinte al lui Dumnezeu, ajută-mă!". Diavolul tăbărîse asupra tînărului cu atîta îndrăzneală şi neruşinare, încît pe Sfîntul Vasile îl zgîria, trăgînd la dînsul pe tînăr. Întorcîndu-se fericitul, a zis către diavol: "Neruşinat pierzător de suflete, începător al întunericului şi al pierzării, oare nu-ţi ajunge ţie a ta pierzare, pe care ai adus-o ţie şi celor ai tăi?
Nu încetezi a prigoni zidirea Dumnezeului meu?" Iar diavolul a strigat către dînsul: "Mă nedreptăţeşti, Vasile!". Şi acest glas diavolesc l-au auzit mulţi. Iar arhiereul a zis: "Să te certe pe tine Domnul, diavole!". Iar diavolul iarăşi a zis către dînsul: "Vasile, mă nedreptăţeşti, că nu eu am mers la dînsul, ci el la mine şi s-a lepădat de Hristos al tău, dîndu-mi zapisul pe care îl am în mîinile mele, iar în ziua judecăţii îl voi aduce înaintea Celui de obşte Judecător".
Vasile a zis: "Bine este cuvîntat Domnul Dumnezeul meu, că nu-şi va lăsa poporul mîinile în jos, rugîndu-se, pînă nu vei da zapisul!". Întorcîndu-se sfîntul către popor, a zis: "Înălţaţi mîinile voastre în sus şi strigaţi: Doamne miluieşte!". Poporul, înălţînd mîinile spre cer, a strigat cu lacrimi: "Doamne miluieşte!", multă vreme, şi iată a venit zapisul tînărului acela, purtat prin văzduh, văzîndu-l toţi, şi s-a dat Fericitului Vasile în mîini. Sfîntul, luînd zapisul, s-a bucurat şi a dat mulţumire lui Dumnezeu; apoi înaintea tuturor a zis către tînăr: "Cunoşti, frate, zapisul acesta?" Tînărul a răspuns: "Da, sfinte al lui Dumnezeu, este al meu, că l-am scris singur cu mîna mea". Marele Vasile l-a rupt îndată bucăţi, înaintea tuturor şi l-a ars; apoi, ducînd pe tînăr în biserică, l-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine şi pe popor l-a ospătat din belşug. Pe tînăr, mult învăţîndu-l şi dîndu-i canonul cel cuviincios, l-a dat femeii lui, care cu negrăit glas slăvea şi mulţumea lui Dumnezeu.
Acelaşi bărbat vrednic de credinţă, Eladie, povestea şi aceasta despre Sfîntul Vasile: Într-una din zile, Cuviosul nostru părinte Vasile, fiind luminat de darul lui Dumnezeu, a zis către clerul său: "Veniţi fiilor după mine, să vedem împreună slava lui Dumnezeu şi să preamărim pe Stăpînul nostru". Şi a ieşit afară din cetate, neştiind nimeni unde voieşte să meargă. Un prezbiter, cu numele Anastasie, care vieţuia într-un sat, avea de soţie o femeie cu numele Teognia, cu care a trăit patruzeci de ani în feciorie; şi se socotea Teognia de către mulţi că este neroditoare, pentru că nimeni nu ştia curăţia fecioriei lor, cea păzită în taină. Anastasie avea duhul lui Dumnezeu, pentru sfînta sa viaţă, şi era bărbat înainte-văzător; căci într-acea vreme, văzînd mai înainte cu duhul, că Vasile are să-l cerceteze, a zis către femeia sa, Teognia: "Eu mă voi duce la cîmp să lucrez pămîntul, iar tu doamnă, sora mea, să împodobeşti casa şi la nouă ceasuri din zi să aprinzi lumînări şi să ieşi în întîmpinarea Sfîntului Vasile, arhiepiscopul, pentru că vine să ne cerceteze pe noi păcătoşii". Ea, mirîndu-se de cuvintele bărbatului său, a îndeplinit porunca. Sfîntul Vasile, fiind nu departe de casa lui Anastasie, l-a întîmpinat Teognia şi i s-a închinat. Vasile a zis: "Cum te afli doamnă Teognia?". Ea, auzind că o cheamă pe nume, s-a înspăimîntat şi a răspuns: "Sînt sănătoasă, stăpîne sfinte".
Fericitul i-a zis: "Unde este domnul Anastasie, fratele tău?". Ea a răspuns: "Nu-mi este frate, ci bărbat, şi s-a dus la cîmp să lucreze pămîntul". Vasile a zis: "A venit şi este în casă, nu te îndoi". Auzind aceste cuvinte, s-a umplut de mai multă spaimă că sfîntul a ştiut mai înainte toată taina lor; şi tremurînd, a căzut la picioarele sfîntului şi i-a zis: "Roagă-te pentru mine păcătoasa, sfinte al lui Dumnezeu, că mari şi minunate lucruri văd în tine!". Sfîntul s-a rugat pentru dînsa înaintea tuturor, şi a intrat în casă.
Intrînd el în casa prezbiterului, l-a întîmpinat singur Anastasie şi, sărutînd picioarele sfîntului, a zis: "De unde mie aceasta, că a venit arhiereul Domnului meu la mine?". Arhiereul a răspuns: "Bine că te-am aflat, ucenice al lui Hristos, să mergem în biserică şi să facem dumnezeiasca slujbă". Căci se obişnuise prezbiterul acela ca în toate zilele să postească, afară de sîmbăta şi duminica, şi nu gusta nimic decît numai pîine şi apă. Cînd au ajuns în biserică, Sfîntul Vasile a poruncit lui Anastasie să slujească Liturghia, dar el se lepăda zicînd: "Ştii, stăpîne, Scriptura care zice: Cel mai mic de către cel mai mare se binecuvîntează". Vasile a zis către dînsul: "Pe lîngă toate lucrurile tale cele bune, să ai şi ascultare". Cînd slujea Anastasie, în vremea înălţării înfricoşatelor Taine, a văzut Sfîntul Vasile şi ceilalţi care erau vrednici pe Preasfîntul Duh pogorîndu-se în chip de foc şi înconjurînd pe Anastasie.
După săvîrşirea dumnezeieştii slujbe, au intrat în casă, iar prezbiterul a pus la masă pe sfînt şi clerul său. Cînd mîncau, sfîntul a întrebat pe preot: "De unde îţi este averea şi ce fel este viaţa ta?". Preotul răspunse: "Eu, arhiereule al lui Dumnezeu, sînt om păcătos şi mă aflu supus la dajdia poporului; am două perechi de boi, cu una lucrez singur, iar cu alta sluga mea. Dintr-aceste averi, o parte este pentru odihnirea străinilor, iar alta pentru plata dajdiilor; apoi se osteneşte cu mine şi femeia mea, slujind străinilor şi mie".
Vasile a zis către dînsul: "S-o numeşti sora ta, precum şi este; apoi spune-mi şi bunătăţile tale". Anastasie răspunse: "Eu n-am făcut nimic bun pe pămînt". Atunci Vasile a zis: "Să ne sculăm şi să mergem împreună". Deci, sculîndu-se, s-au dus la un bordei şi Vasile a zis: "Să-mi deschideţi uşa aceasta". Anastasie a răspuns: "Nu, sfinte al lui Dumnezeu, să nu voieşti a intra, că nu este nimic acolo, decît numai trebuinţele de casă." Vasile a zis: "Eu pentru trebuinţele acestea am şi venit". Prezbiterul nevoind să deschidă uşa, sfîntul a deschis-o cu cuvîntul, şi intrînd, a găsit acolo un om foarte bolnav de lepră, căruia îi căzuseră mai multe mădulare trupeşti şi nu ştia de dînsul nimeni, decît numai prezbiterul şi sora sa. Deci Vasile a zis către preot: "Pentru ce ai voit să tăinuieşti de mine această comoară a ta?". Preotul răspunse: "Stăpîne, omul acesta este mînios, pentru aceea m-am temut să ţi-l arăt, să nu greşească cu vreun cuvînt împotriva Sfinţiei Tale".
Vasile a zis atunci: "Cu bună voinţă alergi; dar să mă laşi şi pe mine să-i slujesc în această noapte, ca să fiu şi eu părtaş la plata ta". Drept aceea, a rămas fericitul Vasile singur cu cel bolnav şi, închinîndu-se, a petrecut în rugăciune toată noaptea, iar dimineaţa l-a scos cu totul sănătos. Preotul cu sora sa şi toţi cei ce erau acolo, văzînd o minune ca aceea, au mărit pe Dumnezeu. Apoi Sfîntul Vasile, după plăcuta vorbă cu preotul şi după duhovnicescul ospăţ, s-a întors la casa sa.
Auzind despre Sfîntul Vasile, Cuviosul Efrem Sirul, care vieţuia în pustie, s-a rugat lui Dumnezeu să-i arate cum este Vasile. Fiind în vedenie, a văzut un stîlp de foc, al cărui capăt ajungea la cer şi a auzit un glas de sus, zicîndu-i: "Efreme, Efreme, în ce chip vezi acest stîlp de foc, astfel este Vasile". Deci, îndată Cuviosul Efrem, luînd cu sine tălmaciul, de vreme ce el nu ştia elineşte, a mers în Cezareea, la praznicul Arătării Domnului (Botezul). Privind în taină de departe, a văzut pe Sfîntul Vasile mergînd la biserică cu multă slavă, îmbrăcat în haine luminoase; ca de altfel şi clerul care era împrejurul lui. Întorcîndu-se Efrem către tălmaci, care mergea după dînsul, i-a zis: "Mi se pare că în deşert m-am ostenit, frate, pentru că acesta fiind într-o rînduială ca aceasta, nu este precum l-am văzut". Intrînd în biserică Efrem, a stat într-un colţ, la loc ascuns, şi gîndind, zicea în sine: "Noi, suferind greutatea şi zăduful zilei, nimic n-am sporit, iar acesta fiind într-atîta slavă şi cinste omenească, este stîlp de foc. Mă minunez!". Astfel gîndind despre Marele Vasile, acesta s-a înştiinţat despre Efrem prin Duhul Sfînt, şi a trimis la dînsul pe arhidiaconul său, zicînd: "Să mergi la uşa bisericii cea dinspre apus, şi vei afla acolo un monah în colţul bisericii, cu barba scurtă şi mic la stat, stînd cu altul, şi îi vei zice lui: "Vino, şi să intri în altar, căci te cheamă arhiepiscopul". Iar arhidiaconul, cu multă osteneală împingînd poporul, a ajuns unde stătea Cuviosul Efrem şi i-a zis: "Binecuvintează, părinte, să intrăm în altar, căci te cheamă arhiepiscopul".
Efrem, prin tălmaci înţelegînd cuvîntul arhidiaconului, a răspuns celui ce-l chema: "Ai greşit, frate, pentru că noi sîntem oameni străini şi nu ne ştie arhiepiscopul". Arhidiaconul s-a dus să spună aceasta lui Vasile. În acea vreme Sfîntul Vasile citea sfintele cărţi la popor. Apoi a văzut Cuviosul Efrem o limbă de foc, grăind cu gura lui Vasile. După aceea, Vasile iarăşi a zis arhidiaconului: "Mergi şi spune acelui străin monah: Părinte Efreme, vino şi intră în Sfîntul Altar, căci te cheamă arhiepiscopul".
Mergînd arhidiaconul, i-a spus precum i s-a poruncit; apoi s-a mirat de aceasta Cuviosul Efrem şi a preamărit pe Dumnezeu. După aceea, făcînd metanie, a zis: "Cu adevărat mare este Vasile, cu adevărat stîlp de foc este Vasile, cu adevărat Duhul Sfînt grăieşte prin gura lui". Deci, a rugat pe arhidiacon ca să vestească arhiepiscopului că după săvîrşirea sfintei slujbe are să i se închine la un loc şi să-l sărute mai deoparte. Săvîrşindu-se dumnezeiasca slujbă, a intrat Sfîntul Vasile în camera de vase şi, chemînd pe Cuviosul Efrem, i-a dat întru Domnul sărutare şi i-a zis: "Bine ai venit, părinte, care ai înmulţit ucenicii lui Hristos în pustie, şi ai izgonit pe diavoli dintr-însa, cu puterea lui Hristos. Pentru ce ai suferit atîta osteneală, părinte, venind ca să vezi un păcătos? Domnul să-ţi dea plată pentru osteneala ta". Efrem, prin tălmaci, răspunzînd lui Vasile, a spus cuvintele cele ce erau gătite în inima lui, şi s-a împărtăşit cu fratele său cu preacuratele Taine din sfintele mîini ale lui Vasile.
După aceasta, ospătîndu-se, Cuviosul Efrem a zis către Sfîntul Vasile: "Preasfinţite Părinte, un dar cer de la tine, pe care voiesc a mi-l da". Marele Vasile i-a zis: "Cere cele ce-ţi sînt trebuincioase, pentru că mult îţi sînt dator pentru osteneala ta; căci atîta cale ai suferit pentru mine". Cinstitul Efrem i-a zis: "Ştiu, părinte, că toate cîte vei cere de la Dumnezeu, îţi dă; deci, voiesc ca să te rogi bunătăţii Lui ca să-mi dea ştiinţa să grăiesc elineşte". Iar el a răspuns: "Este mai presus de puterea mea să-ţi împlinesc cererea; dar de vreme ce cu multă nădăjde ceri, să mergem în biserică, cinstite părinte şi povăţuitorule al pustiei, şi să ne rugăm către Domnul, Care este puternic să asculte rugăciunea ta. Pentru că scris este: Voia celor ce se tem de El va face şi rugăciunea lor va auzi şi îi va mîntui pe ei". Fiind atunci bună vreme, au făcut rugăciune în biserică, apoi marele Vasile a zis: "Pentru ce părinte Efrem nu primeşti sfinţire de prezbiter, fiind vrednic?"
Efrem a răspuns prin tălmaci: "Fiindcă sînt păcătos, stăpîne". Vasile i-a zis: "O! de-aş avea eu păcatele tale!". Şi i-a zis lui: "Să facem închinăciune". Apoi, fiind el la pămînt, Sfîntul Vasile şi-a pus mîna sa pe capul Cuviosului Efrem şi a zis cu mare glas rugăciunea de hirotonie diaconească. Apoi a zis către cuviosul: "Grăieşte acum ca să ne ridicăm de la pămînt". Deci s-a limpezit limba lui Efrem şi a zis în limba elinească: "Mîntuieşte, milueşte, apără şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu darul Tău". Şi s-a împlinit Scriptura: Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va fi limba gîngavilor. Deci au preamărit toţi pe Dumnezeu, care a făcut limba lui Efrem să vorbească elineşte. Apoi Cuviosul Efrem a petrecut trei zile cu Sfîntul Vasile, veselindu-se duhovniceşte. După aceea Vasile a făcut pe Efrem preot, iar pe tălmaciul lui l-a făcut diacon şi i-a liberat cu pace.
Odată, s-au apropiat de dînsul, nelegiuitul împărat Valens, fiind în cetatea Niceea, începătorii eresului arian, cerînd ca să gonească din soborniceasca Biserică, din cetatea aceea, pe poporul cel dreptcredincios, iar biserica s-o dea adunării lor celei ariene. Şi a făcut astfel împăratul cel rău, însuşi fiind eretic; căci a luat cu sila biserica de la cei dreptcredincioşi şi a dat-o arienilor, apoi s-a dus la Constantinopol. Drept aceea, fiind în mare mîhnire toată mulţimea dreptcredincioşilor, a sosit acolo marele Vasile, părtinitorul şi apărătorul cel de obşte al Bisericilor; la el venind toată mulţimea celor dreptcredincioşi, cu tînguire i-au spus nedreptatea ce li s-a făcut lor de împăratul. Sfîntul, mîngîindu-i cu cuvintele sale, îndată s-a dus la împăratul în Constantinopol şi, stînd înaintea lui, i-a zis: "Cinstea împăratului iubeşte judecata". Şi înţelepciunea zice: "Dreptatea împăratului întru judecată". Deci pentru ce, împărate, ai făcut judecată nedreaptă, izgonind pe credincioşi din Sfînta Biserică şi dînd-o pe ea rău-credincioşilor?
Zis-a lui împăratul: "Iarăşi spre mustrarea mea ai venit Vasile? Nu ţi se cuvine să fii astfel". Vasile răspunse: "Se cuvine mie a muri pentru dreptate". Acolo stătea de faţă mai marele bucătar de la curtea împăratului, cu numele Demostene. Acela vrînd să ajute arienilor, a vorbit ceva, ocărînd pe sfîntul. Sfîntul a zis: "Vedem şi pe necărturarul Demostene", iar acela, neruşinîndu-se, iarăşi a grăit ceva împotrivă. Apoi sfîntul i-a zis: "Lucrul tău este ca pentru mîncări să te îngrijeşti, iar nu dogmele bisericeşti să le tulburi". Atunci a tăcut Demostene ruşinat.
Împăratul, pe de o parte mîniindu-se şi pe de alta ruşinîndu-se, a zis lui Vasile: "Să mergi tu între ei, însă astfel să judeci, încît să nu te afli ajutînd pe poporul credinţei tale". Sfîntul a răspuns: "De voi judeca cu nedreptate, să mă trimiţi şi pe mine în surghiun şi pe cei de o credinţă cu mine să-i izgoneşti, iar biserica s-o dai arienilor". Apoi sfîntul, luînd de la împărat scrisoare, s-a întors în Niceea şi chemînd pe arieni, le-a zis: "Iată, împăratul mi-a dat putere, ca să fac judecată între voi şi între credincioşi, pentru biserica pe care cu sila aţi luat-o". Iar ei i-au răspuns: "Deci judecă după judecata împăratului".
Sfîntul a zis: "Să mergeţi şi voi arienii şi voi credincioşii să închideţi biserica şi, încuind-o, s-o pecetluiţi cu peceţile, voi cu ale voastre şi aceştia cu ale lor; apoi să puneţi pe amîndouă părţile străjeri tari. Mergînd mai întîi voi, arienii, să vă rugaţi trei zile şi trei nopţi şi după aceea să vă apropiaţi de biserică. Dacă se vor deschide singure uşile bisericii cu rugăciunea voastră, apoi să fie biserica a voastră în veci; iar de nu, atunci ne vom ruga noi o noapte şi vom merge spre biserică cîntînd şi dacă se va deschide nouă, apoi s-o avem noi pe ea în veci. De nu se vor deschide nici nouă, apoi iarăşi a voastră să fie biserica". Şi a fost plăcut cuvîntul acesta înaintea arienilor. Însă credincioşii se mîhneau asupra sfîntului, zicînd că nu după dreptate, ci de frica împăratului a făcut judecata. Făcîndu-se înţelegere de amîndouă părţile, a fost străjuită cu tot dinadinsul sfînta Biserică, pecetluită şi întărită.
Rugîndu-se arienii trei zile şi trei nopţi şi apropiindu-se de biserică, nu s-a făcut nici un semn, şi s-au rugat de dimineaţă pînă la al şaselea ceas (adică 12, după noi), stînd şi strigînd: "Doamne, miluieşte!", dar nu li s-au deschis uşile bisericii şi s-au întors cu ruşine. Atunci, marele Vasile adunînd pe toţi credincioşii, cu femeile şi cu copiii, au ieşit din cetate la biserica Sfîntului Mucenic Diomid; acolo făcînd priveghere de toată noaptea, au mers cu toţii la soborniceasca biserică cea pecetluită, cîntînd: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi!". Apoi, stînd înaintea uşii bisericii, a zis către popor: "Ridicaţi mîinile voastre spre înălţimea cerului şi strigaţi cu dinadinsul: Doamne, miluieşte!". Astfel făcîndu-se, sfîntul a poruncit ca să fie tăcere şi, apropiindu-se de uşă, a însemnat-o cu semnul Sfintei Cruci de trei ori şi a zis: "Bine este cuvîntat Dumnezeul creştinilor, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor".
Glăsuind poporul: "Amin", îndată s-a făcut cutremur şi au început a se sfărîma zăvoarele, au căzut întăririle, s-au dezlegat peceţile, şi s-au deschis uşile ca de un vînt şi furtună mare şi s-au lovit de zid. Sfîntul Vasile a început a cînta: Ridicaţi boieri porţile voastre, ridicaţi porţile veşnice şi va intra Împăratul slavei. Vasile, intrînd în biserică cu toată mulţimea credincioşilor şi săvîrşind dumnezeiasca slujbă, a liberat pe popor cu veselie. Acea mulţime mare de arieni, văzînd minunea, s-au lepădat de credinţa lor cea rea şi s-au adăugat la cei dreptcredincioşi. Înştiinţîndu-se împăratul de dreapta judecată a lui Vasile şi de acea minune preamărită, s-a mirat foarte şi defăima urîciunea relei credinţe ariene. Însă orbindu-se de răutate, nu s-a întors la dreapta credinţă şi după aceea a pierit ticălosul. Pentru că el, fiind biruit la război în părţile Traciei, a fugit şi s-a ascuns într-o şură de paie, iar prigonitorii lui, înconjurînd claia, cu foc au aprins-o şi acolo împăratul arzînd, s-a dus în focul cel nestins. Deci a fost moartea împăratului în acelaşi an, după plecarea la Domnul a Sfîntului părintelui nostru Vasile.
Odată Petru, episcopul Sevastiei, fratele sfîntului, a fost defăimat că trăieşte cu femeia sa, pe care mai înainte de episcopie o lăsase, că nu se cade episcopului să fie cu femeie. Iar Vasile, auzind, a zis: "Bine că mi-aţi spus aceasta, că iată voi merge eu cu voi şi-l voi mustra". Apropiindu-se sfîntul de cetatea Sevastiei, Petru a ştiut cu duhul de venirea fericitului; pentru că era şi Petru plin de Duhul lui Dumnezeu, şi locuia cu femeia sa cum locuieşte un frate cu sora sa, în curăţie. Deci, a ieşit din cetate în întîmpinarea lui Vasile, ca la opt stadii şi, văzînd pe fericitul mergînd cu mulţi, a zîmbit şi a spus: "Ca la un tîlhar ai venit la mine, stăpîne şi frate". Apoi, dîndu-şi sărutare unul altuia întru Domnul, au intrat în cetate şi rugîndu-se la biserica Sfinţilor patruzeci de mucenici, au mers în episcopie. Apoi văzînd Vasile pe cumnata sa, i-a zis: "Bucură-te, buna mea, iar mai bine-zis mireasa Domnului, căci pentru tine m-am ostenit a veni aici".
Iar ea a zis către dînsul: "Bucură-te şi tu, preacinstite părinte, căci multă vreme am dorit, ca să sărut picioarele tale cele cinstite". Apoi a zis Vasile lui Petru: "Rogu-mă ţie, frate, ca în această noapte să te odihneşti în biserică, cu doamna ta". Iar Petru a zis: "Pe toate cîte vei porunci, le voi face". Făcîndu-se noapte, iar Petru odihnindu-se în biserică cu doamna sa, era acolo şi Sfîntul Vasile cu cinci bărbaţi drepţi şi le-a zis lor: "Ce vedeţi deasupra fratelui meu şi deasupra cumnatei mele?" Iar ei au zis: "Vedem pe îngerii lui Dumnezeu, adumbrindu-i şi ungînd cu aromate patul lor cel neprihănit". Vasile a zis: "Tăceţi acum, nimănui să nu spuneţi ce-aţi văzut."
A doua zi, Vasile a poruncit ca să se adune poporul, şi, înaintea tuturor, să se aducă un vas de fier, plin de cărbuni foarte aprinşi, apoi a zis: "Cinstita mea soră, să-ţi întinzi rochia ta". Ea întinzînd-o, sfîntul a zis către cei ce ţineau cărbunii: "Puneţi în rochia ei cărbunii cei aprinşi". Şi i-au pus; apoi a zis către dînsa: "Să ţii acei cărbuni în haina ta, pînă cînd îţi voi zice ţie". Şi a poruncit iarăşi ca să mai aducă alţi cărbuni aprinşi. Apoi a zis către fratele său: "Întinde-ţi, frate, felonul tău!". El l-a întins. După aceea a zis către slujitori: "Turnaţi cărbunii din vas în felon!" Ţinînd ei multă vreme cărbunii cei aprinşi în hainele lor şi rămînînd nevătămaţi, s-a înspăimîntat poporul, văzînd aceasta, şi zicea: "Domnul păzeşte pe cuvioşii săi şi îi va ferici pe pămînt". Cînd Petru şi soţia sa au aruncat cărbunii pe pămînt, nu era într-înşii miros de fum, pentru că nu li s-au ars hainele lor. Apoi Vasile a poruncit celor cinci bărbaţi drepţi să spună înaintea tuturor ceea ce au văzut. Şi au spus poporului cum au văzut pe îngerii lui Dumnezeu în biserică, adumbrind pe Fericitul Petru şi pe sora lui şi ungînd cu aromate neprihănitul lor pat. Atunci toţi au preamărit pe Dumnezeu, Care curăţeşte pe plăcuţii Săi de clevetirile omeneşti cele nedrepte.
În zilele Cuviosului nostru Vasile era în Cezareea o văduvă dintr-o familie nobilă şi foarte bogată, care petrecea în desfătări şi se tăvălea în necurăţenia desfrînării de mulţi ani. Dumnezeu, Care vrea pocăinţa tuturor, s-a atins de inima ei cu darul Său şi s-a îndreptat femeia pe calea cea bună. Aflîndu-se singură, se gîndea la numeroasele sale păcate şi a început a se tîngui, zicînd: "Vai mie păcătoasei, cum voi răspunde dreptului Judecător, pentru atîtea păcate ce am făcut? Casa trupului mi-am stricat-o şi sufletul mi l-am întinat. Vai mie, cea mai păcătoasă decît toţi, cui m-am asemănat cu păcatele, desfrînatei sau vameşului? Căci nimeni n-a greşit ca mine, mai ales că după Botez am făcut atîtea răutăţi; şi de unde voi avea ştire că mă va primi Dumnezeu, pocăindu-mă?".
Astfel, tînguindu-se, şi-a adus aminte de toate faptele ce a făcut, din tinereţe pînă la bătrîneţe şi pe care le-a scris pe o bucată de hîrtie. Mai pe urmă a scris unul din păcatele cele mai grele şi cu plumb a pecetluit hîrtia. Apoi, aşteptînd vremea cînd Sfîntul Vasile mergea la biserică, a alergat la dînsul şi aruncîndu-se înaintea picioarelor lui, cu hîrtia, zicea: "Miluieşte-mă, sfinte al lui Dumnezeu, pe mine care am greşit mai mult decît toţi!". Sfîntul a întrebat-o ce voieşte de la dînsul, iar ea, dîndu-i hîrtia cea pecetluită, i-a zis: "Iată, stăpîne, toate păcatele şi fărădelegile mele le-am scris pe hîrtia aceasta şi le-am pecetluit; iar tu, ca un plăcut al lui Dumnezeu să nu le citeşti, nici să dezlegi pecetea, ci numai cu rugăciunea ta să le curăţeşti, căci cred că Cel ce mi-a dat gîndul acesta te va auzi cînd te vei ruga pentru mine".
Vasile, luînd hîrtia, a căutat spre cer şi a zis: "Doamne, al tău este lucrul acesta, că dacă păcatele a toată lumea le-ai ridicat, cu atît mai vîrtos poţi să curăţeşti păcatele unui asemenea suflet; pentru că toate păcatele noastre sînt numărate la tine, iar milostivirea Ta este mare şi neurmată". Acestea zicînd, sfîntul a intrat în biserică, ţinînd hîrtia în mînă şi aruncîndu-se înaintea jertfelnicului, a petrecut toată noaptea rugîndu-se pentru acea femeie. A doua zi, săvîrşind dumnezeiasca slujbă, a chemat pe femeie, i-a dat hîrtia pecetluită precum o primise, zicînd către dînsa: "Ai auzit femeie că nimeni nu poate să ierte păcatele decît numai Bunul Dumnezeu?". Iar ea a zis: "Am auzit, cinstite părinte, şi pentru aceasta te-am îndemnat la rugăciune, spre îndurările Lui".
Acestea zicîndu-le femeia, şi-a dezlegat hîrtia şi a aflat şterse toate păcatele sale, afară de unul, care era cel mai greu păcat, scris pe urmă. Văzînd aceasta femeia, s-a spăimîntat şi bătîndu-şi pieptul, a căzut la picioarele sfîntului, strigînd: "Miluieşte-mă, robule al lui Dumnezeu, precum pentru toate fărădelegile mele ai voit şi ai rugat pe Dumnezeu, aşa şi pentru aceasta te roagă ca să fiu cu totul curăţită!". Iar arhiereul, curgîndu-i lacrimi şi făcîndu-i-se milă de dînsa, i-a zis: "Scoală-te femeie, că şi eu sînt om păcătos şi-mi trebuie şi mie milostivire şi iertare! Acela Care a curăţit păcatele tale este puternic să curăţească şi acest păcat neşters, dacă te vei feri de acum înainte de păcat şi de vei începe a umbla pe calea Domnului. Apoi nu numai iertată vei fi, ci şi slavei celei cereşti te vei învrednici. Însă te sfătuiesc să mergi în pustie şi vei afla un bărbat sfînt, anume Efrem; aceluia să-i dai această hîrtie şi să-l rogi, ca să milostivească pentru tine pe Iubitorul de oameni, Dumnezeu".
Femeia, după cuvîntul sfîntului, s-a dus în pustie, şi, după o cale îndelungată, a aflat chilia Fericitului Efrem şi bătînd la dînsul, a zis: "Cuvioase părinte, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa!". Iar Efrem, ştiind cu duhul pricina venirii ei, i-a zis: "Du-te de la mine, femeie, căci şi eu sînt un păcătos, trebuindu-mi şi mie de la alţii ajutor!". Atunci ea, aruncîndu-i hîrtia, i-a zis: "Arhiepiscopul Vasile m-a trimis la tine, ca, rugîndu-te lui Dumnezeu, să-mi curăţească păcatul meu, cel scris în hîrtia aceasta, pentru că pe celelalte păcate el le-a curăţit; iar tu pentru un păcat să nu te leneveşti a te ruga, pentru că la tine sînt trimisă".
Cuviosul Efrem i-a zis: "Nu, fiindcă cel ce a putut milostivi pe Dumnezeu pentru păcatele tale cele multe, cu atît mai vîrtos Îl poate ruga pentru un singur păcat. Deci du-te şi nu sta, ca să-l afli între cei vii, mai înainte pînă a nu se duce la Domnul". Ea, închinîndu-se cuviosului, s-a întors în oraş. Apoi, intrînd în cetate, a sosit la îngroparea Sfîntului Vasile, pentru că acum murise şi se ducea sfîntul lui trup la mormînt. Dar femeia întîmpinîndu-l, a început a striga cu multă tînguire, aruncîndu-se la pămînt şi zicînd către dînsul, ca şi cînd ar fi fost viu: "Vai mie, sfinte al lui Dumnezeu, vai mie ticăloasei, pentru aceasta m-ai trimis în pustie, ca fără a mea supărare să ieşi din corp! Iată m-am întors în zadar, suferind atîta osteneală în pustie. Dumnezeu să vadă şi să judece între mine şi între tine, căci ai putut singur să-mi dai ajutor şi la altul m-ai trimis".
Zicînd acestea, a aruncat hîrtia deasupra patului sfîntului, spunînd la tot poporul despre osteneala sa. Unul din clerici, vrînd să vadă ce este scris pe hîrtie, a luat-o şi, dezlegînd-o, n-a aflat într-însa nimic, căci toată hîrtia era curată şi a zis femeii: "Nimic nu este scris aici, dar pentru ce te osteneşti, neştiind iubirea de oameni cea negrăită a lui Dumnezeu, care s-a făcut către tine?". Văzînd poporul această minune, a preamărit pe Dumnezeu, Care a dat o asemenea putere robilor săi, şi după mutarea lor din viaţă.
Un evreu, anume Iosif, locuia în Cezareea şi era doctor atît de iscusit, încît cunoştea pe omul care era să moară cu patru sau cinci zile mai înainte. Purtătorul de Dumnezeu, Părintele nostru Vasile, mai înainte văzînd cu duhul întoarcerea lui către Hristos, care avea să fie, îl iubea foarte mult şi adeseori îl chema la dînsul şi îl povăţuia să se lase de legea lui şi să primească Sfîntul Botez; iar Iosif se ferea, zicînd: "În credinţa în care m-am născut, în aceea voiesc să mor". Sfîntul i-a zis: "Să mă crezi pe mine, că nici eu, nici tu nu vei muri, pînă ce nu te vei naşte din apă şi din Duh; căci fără de acest dar nu-ţi este cu putinţă să intri în împărăţia lui Dumnezeu. Oare părinţii tăi nu s-au botezat în nor şi în mare? Ei au băut din piatra care era preînchipuire a lui Hristos, piatra duhovnicească, Care S-a născut din Fecioara pentru mîntuirea noastră şi pe care părinţii tăi L-au răstignit; dar fiind îngropat, a înviat a treia zi, apoi înălţîndu-Se la ceruri, a şezut de-a dreapta Tatălui şi de acolo va veni să judece viii şi morţii".
Sfîntul îi spunea multe şi folositoare cuvinte, dar evreul rămînea în necredinţa sa. Cînd a sosit vremea ducerii sfîntului la Dumnezeu, s-a îmbolnăvit şi a chemat pe evreu, trebuindu-i ajutor doctoricesc de la dînsul, şi i-a zis: "Ce ţi se pare de mine, Iosife?" El, pipăind vinele sfîntului, a zis către paznici: "Să gătiţi toate cele de îngropare, că va muri îndată." Iar Vasile i-a zis: "Nu ştii ce grăieşti". Evreul răspunse: "Să mă crezi stăpîne, că astăzi pînă a nu apune soarele, vei muri". Vasile i-a zis: "De voi rămîne pînă dimineaţă la ceasul al şaselea, atunci ce vei zice?" Iosif răspunse: "Să mor eu". Sfîntul i-a zis: "Cu adevărat să mori păcatului şi să viezi Domnului". Evreul a zis: "Ştiu ce grăieşti, stăpîne; iată mă jur ţie că de vei fi viu pînă mîine, apoi voi face voia ta".
Deci, Sfîntul Vasile s-a rugat lui Dumnezeu ca să-i prelungească viaţa pînă a doua zi pentru mîntuirea evreului; şi a dobîndit cererea. A doua zi a trimis să-l cheme şi Iosif nu credea pe sluga care-l chema, că, adică Vasile să fie viu; însă s-a dus, vrînd să-l vadă mort. Dar, văzîndu-l că este viu, a căzut la picioarele lui cu inimă curată şi a spus: "Mare este Dumnezeul creştinilor şi nu este alt Dumnezeu afară de El; deci mă lepăd de evreimea cea urîtă de Dumnezeu şi mă apropii de adevărata credinţă creştinească; porunceşte, sfinte părinte, să-mi dea Sfîntul Botez, mie şi la toată casa mea".
Sfîntul Vasile i-a răspuns: "Te voi boteza eu singur cu mîinile mele". Apropiindu-se, evreul a pipăit mîna cea dreaptă a sfîntului şi i-a zis: "Neputincioase sînt puterile tale, stăpîne, şi firea a slăbit desăvîrşit; drept aceea nu vei putea singur să mă botezi". Vasile răspunse: "Avem pe Ziditorul Care ne întăreşte". Sculîndu-se, a intrat în biserică şi a botezat înaintea tuturor pe evreu şi toată casa lui, numindu-l Ioan, şi l-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, slujind singur în acea zi şi învăţînd multe pe cel botezat, despre veşnica viaţă. Dînd cuvînt de învăţătură cuvîntătoarelor sale oi, a vieţuit pînă la ceasul al nouălea; apoi, dînd tuturor cea mai de pe urmă sărutare şi iertare, a înălţat mulţumire lui Dumnezeu pentru toate negrăitele Lui daruri; şi, fiind încă rugăciunea în gura lui, şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu. Deci, s-a dus arhiereul şi marele cuvîntător în viaţa de veci, în ziua dintîi a lunii ianuarie, în al cinsprezecilea şi cel mai de pe urmă an al împărăţiei lui Valens şi în al patrulea an al împărăţiei lui Graţian (375-379), care a împărăţit după Valentinian, tatăl său.
Marele Sfînt Vasile a păstorit Biserica lui Dumnezeu 8 ani, 6 luni şi 16 zile; deci a vieţuit toţi anii de la naşterea sa patruzeci şi cinci (333-378). Evreul cel nou botezat, văzînd pe sfîntul răposat, a căzut în faţa lui şi a zis cu lacrimi: "Cu adevărat, robule al lui Dumnezeu, Vasile, nici acum n-ai fi murit, dacă n-ai fi voit singur".
Adunîndu-se mulţi arhierei, au cîntat psalmii cei deasupra gropii şi au îngropat cinstitele moaşte ale marelui plăcut al lui Dumnezeu, Vasile, în biserica Sfîntului Mucenic Eupsihie. Înştiinţîndu-se de aceasta Grigorie, Cuvîntătorul de Dumnezeu, fiind pe atunci episcop al cetăţii Sasima, a scris cuvîntul de îngropare, şi venind după cîteva zile, l-a citit deasupra mormîntului cu multe lacrimi, lăudînd pe Unul Dumnezeu în Treime, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.
